Sînt, în orice societate, persoane parcă anume născute să se pună contra unei forţe enorme şi să-nvingă, după o confruntare sinucigaşă. Prezidentul nostru referendumatizat n-o fi predestinat; dar poziţia de pe care luptă cu cei 322 + restul e tipică: David înfruntă pe Goliath, buturuga mică răstoarnă carul mare etc.
Atitudinea are trecere la popor, mai ales cînd poporul este spectator, prea multe neavînd de făcut. Iar dacă te numeşti Dave, eşti debarcat de colegii tăi de drum pe nu se ştie ce motiv, ce-ţi rămîne de întreprins, decît să te ridici contra oligarhilor, fie ei mogulii caselor de discuri sau spectrele diabolice dindărătul liderilor politici?
Megadeth a luat naştere dintr-o frustrare. Povestea este cunoscută, are deja vechime şi, desigur, o morală. Dave Mustaine pare un personaj damnat al rockului. Damnat nu prin ceea ce a oferit lumii, ci prin ceea ce i-a fost dat să sufere cu titlu personal. Muzica lui n-are nimic demonic, nu răstoarnă tipare şi formule învechite, cum face, de exemplu, dodecafonismul. Suspectată de legături cu Necuratul, muzica Megadeth a pus sub ochiul opac al consumatorului bovin bubele unei societăţi nemiloase. Minciuna, ura, crima, cîte alte anomalii, fără de care societatea poate nu funcţionează, Mustaine le-a văzut, le-a suferit pe pielea proprie şi le-a raşchetat întîi în sine. Uneori, ca să suporte tot ce vedea, a trebuit să inhaleze prafuri şi alcool. Motiv pentru puritani & ipocriţi să-l condamne. Ce fel de credibilitate are unul care ne acuză pe noi că sîntem aşa cum sîntem (oligarhi, mincinoşi, criminali etc), iar el bea şi se droghează? De parcă persoana lui Dave era ţinta judecăţii, nu viciile contemporanilor săi!
Coşmarurile lui Dave se exprimă şi în pictură
Primul şoc a însemnat videoclipul Anarchy in UK. Nu mai auzisem pînă atunci de Megadeth, deşi aveau 2 albume bine primite de cei în temă (în '88-'89, altele erau priorităţile şi sursele mele de informare.). Clipul cu humanoidul pe scaunul electric are în circa 3 minute tot ce înseamnă muzica Megadeth şi tot ce exprimă, incriminînd violenţa societăţii care l-a produs pe Mustaine. Chiar dacă e preluarea imnului punk - cine nu-l ştie? -, sau poate tocmai de-aia, forţa de impact este maximă, chiar la 2 decenii de cînd a fost mixat. E semn clar că societatea nu şi-a vindecat boala - vezi animaţia cu individul care iese înarmat din casă şi împuşcă la nimereală.
Notă aparte, iconografia Megadeth de pe cover-books şi din videos este avizată sau desenată de însuşi Dave, ale cărui coşmaruri se exprimă şi-n pictură. Poate fi studiată ca expresia unui sindrom. Omul obişnuit, consumator de muzică mai ales la / pentru distracţie, nu înghite lejer nici muzica, nici imaginile. Nu e uşor de suportat spectacolul (auto)distrugerii fiinţei umane. Dar nu-i deloc vina lui Dave Mustaine, şi-a altora cu sensibilitate asemănătoare, că lumea actuală este un spectacol (televizual) continuu al automutilării...
Youthanasia este un cuvînt-container
N-am avut un şoc mai puţin violent cînd am văzut coperta discului Youthanasia. Totdeauna contrariază absurdul unei situaţii precum aceea ilustrată acolo. Şi-n literatură, de exemplu, e mai greu de suportat Kafka decît Orwell sau Lovecraft, din motive ce nu-şi au loc explicativ aci. Youthanasia este un cuvînt-container, din cele care fac deliciul post-moderniştilor, fie americani, fie valahi de pe Milcov. Preferinţa lui Mustaine pentru astfel de cuvinte îl plasează într-o categorie artistică selectă. Dar lumea nu se duce la concertele Megadeth să guste bucurii ludice. Dacă nu sună tendenţios, aş zice că vrea să trăiască timp de-o oră catharsisul scaunului electric.
Asta am simţit acum doi ani, la Arenele Romane. Că am scăpat viu, e din cauză că aproape zilnic îmi iau doza de 110.000 de volţi! Iar de-o săptămînă, cu pipeta, cianura noului album United Abominations. Not one night!