Principalul plan temporal al acţiunii (mai 1999) este ocupat de două conflicte principale: unul intercultural şi altul - specific regizorului - erotic. Primul are în centru două caractere puternice, interpretate de doi mari actori: căpitanul american Jones (Armand Assante) şi Doiaru (Răzvan Vasilescu), şeful gării din Căpâlniţa. Jones primeşte de la NATO, în plin război în Kosovo, misiunea strategică de a instala un sistem radar în Serbia, iar pentru asta este nevoit să tranziteze România. Doinaru, care a aşteptat jumătate de secol venirea americanilor (în mai 1944 - aflăm prin intermediul unor flashback-uri alb-negru -, în locul acestora au venit nemţii şi l-au lăsat pe copilul de atunci fără părinţi), doreşte să se răzbune şi blochează trenul cu echipamentul NATO timp de cinci zile, invocând lipsa documentelor de tranzit. În celălalt conflict, personaje principale devin doi adolescenţi din localitate, ale căror vieţi sunt schimbate radical de scurta convieţuire cu soldaţii americani. Monica (Maria Dinulescu), fiica lui Doiaru, vrea cu orice preţ să scape de Căpâlniţa şi vede în fiecare partener o potenţială cale de evadare. Andrei (Alex. Mărgineanu), fiu al liderului şomerilor grevişti, este amorezat de Monica, singurul său atu fiind acela că ştie engleză, într-o colectivitate în care a doua limbă vorbită e spaniola de telenovelă.
Filmul surprinde - cu un excelent simţ al detaliului şi al culorii locale, amintind de Ajutoare umanitare al lui Hanno Höfer - procesul în care românii "se înfrăţesc" cu americanii, iar aceştia din urmă "se românizează". Ingeniosul scenariu scris de Cristian Nemescu şi Tudor Voican alternează foarte bine planurile temporale şi acordă valoare unor elemente la prima vedere nesemnificative, cum ar fi un obuz neexplodat sau o fabrică părăsită. La capitolul tehnic, directorul de imagine Liviu Marghidan şi monteurul Cătălin Cristuţiu (cel care a finalizat filmul după moartea regizorului) au contribuţii absolut remarcabile. Amintesc aici doar două secvenţe antologice: un montaj care surprinde pregătirile de primire a americanilor, trecând subtil de la primar la soţia sa şi apoi la grupul de grevişti, precum şi o scenă de luptă între cete rivale, care ar putea fi atribuită unui film de Mircea Daneliuc, dacă n-ar fi atât de autentică şi spectaculoasă. Nu în ultimul rând, regizorul debutant Cristian Nemescu a reuşit să ţină sub control şi să obţină performanţe notabile de la actori experimentaţi, precum Armand Assante (care a ajuns pentru prima dată la Cannes cu un film românesc!) şi Răzvan Vasilescu.
Comentatorii care obişnuiesc să vadă în primul rând jumătatea goală a paharului vor găsi destule lucruri de criticat - California Dreamin' (nesfârşit) este un film imperfect şi, fatalmente, imperfectibil. Astfel, premisa dramaturgică de bază (şeful unei gări amărâte este în stare să ţină în loc o trupă NATO, în ciuda tuturor intervenţiilor venite de la înalte oficialităţi americane şi româneşti) pare trasă de păr (deşi la baza scenariului stă un caz real!); pot fi uşor detectate lungimi inutile (filmul are 155 de minute), precum şi personaje, situaţii, simboluri şi chiar replici preluate din scurtmetrajele lui Cristian Nemescu (Mihai şi Cristina, Poveste la scara C şi mai ales Marilena de la P7); finalul este cam melodramatic ş.a.m.d. Totuşi, toate aceste argumente raţionale pălesc în faţa emoţiei sfâşietoare care te domină în timp ce urmăreşti filmul. Eu unul am avut senzaţia bizară că tânărul şi înzestratul regizor a ţinut să adune în primul său lungmetraj tot ceea ce a vrut să transmită prin intermediul filmelor. Regăsim aici surprinderea tandru-ironică a năravurilor băştinaşe şi autoironia (Andrei, la fel ca şi eroii scurtmetrajelor amintite, este croit după chipul şi asemănarea lui Cristi însuşi), nevoia imperioasă de dragoste şi viziunea caldă, optimistă asupra existenţei. Sunt foarte puţine peliculele care emană atâta iubire faţă de semeni precum acest film dens şi intens, făcut cu inima pe masă. De neratat.