Răsfoirea unei vieţi - Pinero

Benjamin Bratt, cunoscut pînă deunăzi ca iubitul-breloc al Juliei Roberts, suferă în acest film o schimbare în bine uluitoare. Şi-a lăsat părul şi barba să crească, a slăbit - dar asta nu e nimic pe lîngă greutatea pe care o are în priviri şi gesturi, faţă de carnea pe care reuşeşte s-o pună peste un rol dificil, cel al poetului, dramaturgului, actorului, deţinutului portorican Miguel Pinero. Era inevitabil ca personalitatea luxuriantă a acestuia să devină subiect de film. Născut în 1946, Pinero s-a mutat cu familia din Puerto Rico în Statele Unite şi a devenit un abonat al închisorii, unde a petrecut mult timp, în urma furtişagurilor şi traficului de droguri. În Sing-Sing scrie o piesă, Short Eyes, care trata despre viaţa de după gratii. Piesa este nominalizată la Premiile Tony şi autorul ei ajunge vedetă. Devine scenarist şi actor, joacă printre altele în Miami Vice şi Breathless, dar recade în mizerie şi moare la numai 41 de ani, în urma unei ciroze (complicată, spun unii, de SIDA).

Regizorul Leon Ichaso nu urmăreşte în acest film biografic un fir liniar. El revine, decupează, izolează, combină pelicula alb-negru cu cea color, se joacă cu filmul în film (Short Eyes a fost şi ecranizată în 1977), intenţia lui fiind de a crea un sincer portret al unui artist urban pe linia, dar nu şi de anvergura unui Jim Morrison sau Basquiat, dar al cărui destin a fost unul exemplar. Ce este interesant şi probabil i-a şi fost regizorului (care e şi scenarist) de folos este o profesiune de credinţă pe care se pare că Pinero a făcut-o cunoscută într-un interviu: te ridici la înălţime, dar pe urmă viaţa colcăitoare pe care ai dus-o, de o mizerie fascinantă, te atrage înapoi, şi nu rezişti mult timp înainte de a te scufunda iremediabil la loc. Viaţa asta dezolantă şi haotică, tot mai mult împinsă la limită, primeşte în acest film o abordare pe măsură, devenind într-adevăr o motivaţie pentru decăderea eroului. Pentru că nu e aşa de simplu să justifici decăderea unui idol arătîndu-l fumînd haşiş şi adunîndu-se de pe jos. Măsurîndu-şi lungimea pasului, astfel încît să nu facă din filmul său o odă, Leon Ichaso propune mai degrabă o abordare vioaie şi crudă, în care din cînd în cînd intervin întoarcerile în timp, la o realitate văzută nostalgic şi discret. Aici figura mamei entuziaste şi tonice devine în alb-negru o imagine-far pentru o existenţă asumată pînă la capăt.

Imaginea filmului (Claudio Chea) se joacă în permanenţă şi nu oboseşte, nici nu plictiseşte ochiul. Nu pare forţată prin trimiterile la serialul Oz şi prin inovaţiile tehnice, ştie cînd să ia o pauză şi să lase loc unor stop-cadre uneori de textura palidă a picturii.

Terminîndu-se cu procesiunea de după moartea lui Pinero, procesiune comandată chiar de el printr-un poem scris înainte de a se stinge, filmul scapă prin minune de schematismul ameninţător al filmului biografic şi închide o răsfoire a unei vieţi alcătuite şi ea ca un poem al străzii, viril şi spontan. Pinero e un film făcut cu bun-simţ. Poate şi datorită muzicii, el pare o pledoarie pentru viaţa pe care fiecare alege singur cum să şi-o ducă.


Pinero, durata: 100 minute

Scenariul şi regia:Leon Ichaso
Imaginea: Claudio Chea
Montajul: David Tedeschi
Muzica: Kep Hanrahan
Cu: Benjamin Bratt, Talisa Soto, Giancarlo Esposito

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.