Limitele extazului - Pinero

Am văzut unul din cele mai bune filme de pe ecranele bucureştene: Pinero, de Leon Ichaso!

Sincer vorbind, nu m-aşteptam la mare lucru; n-am auzit în viaţa mea de dl Ichaso (e un newcomer venit din televiziune), nu ştiam (spre ruşinea mea!) cine/ce e Pinero (putea fi numele unui armăsar), iar în rolul principal era anunţat Benjamin Bratt, "ex"-ul Julie Roberts - băiatul acela cu maxilare puternice, dinţi mulţi şi zîmbet cu gropiţe... Tot atîtea mai-bine-nu-uri care m-ar fi ţinut la distanţă de film.

Prima surpriză: stilul. Ichaso te prinde, încă de la început, prin amestecul - aparent, aleatoriu - de reportaj în alb-negru, urgent-febril, cu jump cuts voit neglijente, şi estetizare latin-languroasă promiţînd jubilaţii trash-decadente prin recursul la o culoare hipergranulată de Visconti DV-underground... Ritmul oscilează, şi el, între antrenantele beat-uri central-americane (gîndiţi-vă la Buena Vista Social Club) şi sonurile somnolent-jazzistice ale unui solo de saxofon. Tot filmul pare un jam session: improvizaţia (de cele mai multe ori, inspirată) a unui muzician al imaginii.

Apoi, personajul; Miguel Pinero a fost un poet contestatar, rebel charismatic cu barbă & beretă a la Che Guevara care şi-a dat seama că singura cale de ieşire din închisoare este să scrie teatru... Devenit celebru graţie piesei sale Short Eyes (în care a jucat De Niro), figură centrală a boemei artistice adunate în The Nuyoricans Poets' Cafe (nuyoricans = New York portoricans), Pinero şi-a trăit cei 40 de ani la limita de jos a expedientelor sordide şi la intensitatea maximă a extazului permanent; a murit în 1998, sărac şi cvasi-uitat, finalmente răpus de excesele drogurilor (în film, unul din momentele de un comic crud este căutarea "ficatului pe gratis" care l-ar fi ajutat să supravieţuiască...).

Poemele sale - ce pot fi incluse în categoria denumită urban poetry - sînt ample recitative sincopat-vizionare, undeva între economia brutală a rap-ului şi metafora incendiară a unui Maiakovski hispanic. Sînt pline de ardoare profetică şi amărăciune cinică, de imagini fulgurante absolut memorabile, de calambururi burlesc-tragice şi de sentinţe apocaliptice.

În fine, actorii; Bratt dovedeşte aici (cine ar fi crezut?) un talent prodigios - filmul este transportat, literalmente, de focul interpretării sale... Vital, posedat şi sexy (ce mult schimbă o barbă!), Bratt îl resuscitează definitiv pe Pinero, împrumutîndu-i propriul magnetism animal; personajul umple fiecare cadru cu frenezia lui larger than life, îl "locuieşte" alternînd forţa şi graţia, gratuitatea şi dramatismul, sarcasmul şi melancolia. Un rol de Oscar!

Talisa Soto este pîrjolitoare în chip (şi trup - şi-ncă ce trup!) de "Sugar", tîrfa/amantă ale cărei declaraţii de dragoste pentru "Miky" sînt precum biciul XXX peste Biblia lui Adam şi Eva, iar Rita Moreno (care a jucat în West Side Story, 1961!) are cîteva apariţii emoţionante în rolul Mamei - acel flash-back repetitiv în care cei doi dansează, pe terasa blocului, pe o muzică latino fiind poate una din cele mai frumoase evocări ale relaţiei mamă-fiu de la Manuel Puig, Reynaldo Arenas & Juan Goytisolo încoace: o emoţie pur literară - un simplu semn ("cuore" - grafic), admirabil prin concizie şi sugestie conţinută...