David Lynch turns to digital - INLAND EMPIRE (textul I)

1. Un David Lynch personal

Ascult tot felul de formaţii, artişti, dar cînd vine vorba de muzică, rulez albumele Pink Floyd, cele din anii '70, mai ales. Exagerînd puţin situaţia, pot spune că Pink Floyd-ul meu cinematografic este David Lynch. Cînd am aflat că lucrează la INLAND EMPIRE, prezentat ca un film despre o femeie care are probleme, am început să îl aştept aşa cum îmi rodeam unghiile pînă să ajung lîngă scena lui Roger Waters la Budapesta. Nu am văzut Pink Floyd live niciodată (sau i-am văzut doar pe suport digital), aşa că, sărind în terenul filmului, eu mai sper că David Lynch se va întoarce la basmele sale clasice, mai ales că acum şi-a tras (deja) omagiu!

Dacă astăzi scriu textul ăsta (şi nu întîmplător voiam să amintesc această poveste cîndva cînd aş fi scris chiar despre american), i-o datorez indirect lui Lynch. Mulholland Drive a închis o ediţie TIFF, a treia parcă. Apoi a rămas pe marile noastre ecrane un an. Filmul acela m-a trecut printr-un întreg spectru de senzaţii posibile: mi-a blocat gura în poziţie căscată, m-a făcut să tremur, m-a înspăimîntat, m-a făcut să întorc pe stradă capul fiindcă mi-era teamă că o camera de filmat calcă pe urmele mele, mi-a accelerat pulsul, mi-a crescut tensiunea, plus o erecţie... m-a fascinat! Şi mi-am spus atunci că trebuie să fie ceva special în privinţa cinematografiei dacă îţi poate suci mintea şi trupul în halul ăla. Aşa că am căutat să citesc tot felul de cărţi... pe care le-am însoţit cu anumite filme.


2. Accesînd INLAND EMPIRE (I.E.)

David Lynch revizitînd The Rabbits într-o Darkened Room. Asta ar fi istoria lui I.E. În 2002 Lynch crease o mini-serie, The Rabbits, în care lua peste picior convenţiile sitcomului. Împreună cu Darkened Room, unde era vorba despre un eveniment misterios ce rămîne a fi descoperit cîndva de către spectator, mini-seria fusese creată special pentru davidlynch.com, situl personal al regizorului american.

În I.E., istoria porneşte de la o lacrimă precum cea din Darkened Room, pentru a reveni, pe calea reconstituirii cu citate din propria creaţie, în camera unde oamenii-iepuri montau explozibil în serialul comic de televiziune. Acest mixaj al elementelor propriei opere într-un stil propriu naşte sensuri noi, pune în acord embleme personale, formează o imagine despre ceea ce ar însemna lynchianismul, însă nu naşte tensiunea cinematografică specifică lui Lynch.

În I.E. Laura Dern este actriţă. Ea primeşte un rol într-un proiect dubios, un fel de remake al unui film niciodată terminat din cauză că actorii din vechea tentativă de punere în scenă fuseseră găsiţi morţi către sfîrşitul afacerii. Numele proiectului era 47, un număr care va reveni în poveste într-un alt context. La una dintre filmări, Laura Dern rămîne blocată în afara realităţii - o realitate a filmării, a peliculei, a scenariului, astfel că porneşte într-o aventură care apare ca o violentă povestire a propriei vieţi şi ca o traversare a Hollywood-ului. Totul devine o nesfîrşită întoarcere înspre un acelaşi - cameră în studioul de producţie filmică, număr, secvenţă, personaj, întîmplare, aparat de filmat. Sau poate că toată povestea este visarea actriţei căreia îi este prezisă dobîndirea unui important rol într-un proiect hollywoodian, un rol care i-ar fi creat obligaţii! Sau poate că fata este doar prostituata care visează o lume stelară, a Hollywood-ului, care i se năruie necontenit fiindcă îi este imposibil să pătrundă acolo. Pînă la urmă, precum în cazul oricărei producţii Lynch, nu contează atît de mult sensul intern al poveştii, cît contează experienţa ei, trăirea.


3. Experienţa INLAND EMPIRE

Lynch abandonează magia cinematografică pentru a crea un studiu de caz, un caz personal.

Aveam nevoie de o butadă pentru a porni scrierea despre I.E. Ceva care să caracterizeze felul în care m-am regăsit în această proiecţie, din perspectiva întregii creaţii a cineastului american. Ideea e că Lynch vrea să fie lynchian, iar asta îi dăunează şi lui! Pînă acum genul abordat de el - mystery-drama cu discuţii despre film, fie omagiale, fie ironice - crease o atmosferă cinematografică luată drept etalon în judecarea tuturor celelalte încercări de gen. Iar acea atmosferă se impunea de la sine, fiecare por al proiectelor sale emanînd o puternică stranietate înfiorătoare. I.E. caută, însă, altceva: devine un proiect în care Lynch îşi vizitează opera, îşi face o anamneză. Iese un fel de 2046 ori Takeshis' în elemente lynchiene, o poveste destul de previzibilă, o istorie fără puncte de reper în afara operei lui Lynch.

Iar această închidere în propria carapace m-a făcut să strîmb din nas la propunerea autorului american. Savoarea cinematografiei sale stă într-o înscriere istorică în peisajul filmic american, în referiri la spaţiile artistice consacrate de istoria mainstreamului hollywoodian, unde citate filmice se îmbină pentru a crea articulaţii cinematografice noi (Blue Velvet, Wild at Heart); savoarea cinematografiei sale stă în jonglarea cu timpii poveştii, cu identitatea personajelor (Lost Highway) şi stă în pătrunderea, prin visare, în interiorul unor tărîmuri magice, unde realitatea se repară şi se împlineşte, asta aducînd sensului particular al poveştii de pe ecran un explicit discurs filmic autoreferenţial (Mulholland Drive). Unde totul vorbea despre iubire! De la Eraserhead încoace, Lynch era rebelul care avea recomandările ce-i permiteau să îşi facă de cap în ograda filmului. Însă acum abandonează filmul pentru video-art.

Lynch se depărtează de istoria filmului, devenind interesat de istoria sa. I.E. este un continuu omagiu pe care Lynch şi-l aduce, scenele de aici amintind episoade ale filmografiei sale. Totul este o eternă reîntoarcere spre locul din care s-a plecat: camera de filmat şi ecranul pe care totul devine vizibil. I.E. este o cine-memorie, echivalentul unui jurnal literar, unde camera digitală devine creionul cu ajutorul căruia autorul desenează pe bandă imaginile din mintea sa. Filmul a şi fost creat asemeni unui jurnal: de azi pe mîine erau scrise scenele, dialogurile, un veritabil work-in-progress. Filmul este alcătuit din scenete, fiecare putînd fi o veritabilă video-performance, care, prin felul în care aduce pe ecran tematica sau atitudinea ironică specifică lui Lynch, trasează o săgeată indicatoare spre un episod petrecut cîndva în opera sa.

Prin I.E., Lynch duce privitorul într-o galerie de artă contemporană, nu într-o sală de cinema! Poate că este o farsă făcută de Lynch cinematografiei, însă poate fi şi o simplă alegere neinspirată.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.