Sigur, nimeni
n-ar putea spune că doctorul Hannibal Lecter (Anthony Hopkins) nu e rafinat.
Urmăriţi-l numai la concertul orchestrei simfonice din Baltimore şi observaţi zbaterea îndurerată a pleoapelor sale, în faţa notelor false comise de un flautist. Dar asta
nu-l împiedică pe politicosul doctor să invite orchestra la cină, la el acasă. Aperitivele sînt demne de toată atenţia, din trei motive: 1) sînt pregătite cu bun gust, minuţie şi cu ajutorul lui
Grand Larousse de la cuisine; 2) sînt servite cu citate din Horaţiu; 3) sînt preparate din trupul flautistului care îl agresase pe Lecter. Ce spuneţi despre doctor - e sau nu e rafinat?
Adevărul e că acum cîţiva ani - după
The Silence of the Lambs / Tăcerea mieilor (best-seller-ul lui Thomas Harris şi filmul lui Jonathan Demme) - nu
mi-aş fi permis
să-l iau peste picior pe Lecter. Pe vremea aceea, el era o creaţie autentică şi nu un
bau-bau de duzină; se instalase în minţile noastre, ca o amintire obsedantă, în camera cu vederea cea mai bună spre lucrurile care ne sperie. Dar au urmat
Hannibal (cartea şi filmul) şi, acum, acest
Red Dragon (care este de fapt cea
de-a doua ecranizare a primei cărţi în care apare Lecter).
Filmul
Hannibal, o aberaţie fastuoasă,
l-a aruncat pe Lecter în
grand guignol şi în penibil.
Red Dragon / Dragonul roşu nu e ridicol; e eficient - o porţie acceptabilă de divertisment. Dar Lecter nu mai tulbură; performanţele vocale ale lui Hokins - combinaţia aceea de orăcăit şi susur insidios - sînt acum mai degrabă amuzante, iar rolul lui mai degrabă episodic. Şi, în pofida distribuţiei excepţionale (Ralph Fiennes, Harvey Keitel, Edward Norton, Emily Watson), nu e nimeni
să-l înlocuiască, în camera aceea din minţile noastre. Lecter ar fi trebuit să se ferece acolo, după
The Silence of the Lambs, ca un coşmar pe care
nu-l poţi înhăţa, ca
să-l dai afară. Aşa,
şi-a arătat faţa de prea multe ori, pînă cînd a devenit evident că
şi-a pierdut dinţii.