Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  O scurtă poveste

Mihaela & Co. - O scurtă poveste


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unde sînt Bălănel şi Miaunel? Voiam să-i văd pe Bălănel şi pe Miaunel! Cum se face că din tandrul şi cuprinzătorul compendiu al lui Radu Igazság, O scurtă poveste a filmului românesc de animaţie de la începuturi pînă la 1990, lipsesc tocmai Bălănel şi Miaunel? Dacă Radu Igaszág nu-i consideră îndeajuns de buni, de iconici, de mitici sau de mai-ştiu-eu-cum, atunci să ştie de la mine că există şi alte opinii. Şi n-o spunem numai noi, copiii epocii Bălănel şi Miaunel, o spune însăşi Direcţia de Sănătate Publică Bucureşti, care, conform unui articol de pe Wilkipedia (spre care am fost îndrumat de o copilă a epocii Mihaela şi Azorel), a făcut în 2004 "un film de desene animate intitulat SIDA - Intrarea oprită (rebotezat ulterior Un altfel de love-story), în care Bălănel şi Miaunel, împreună cu partenerele lor, dau un exemplu despre cum se face sex fără riscuri de contractare a bolilor cu transmitere sexuală". Nu ştiu cum a mers filmul (şi n-am nici cea mai vagă idee cine or fi fost "partenerele lor": Mihaela şi Omide?, motanul Pusi şi buldogul Manole?, Roboţel şi Creionel?), dar, personal, sînt profund mişcat (şi cumva flatat) de convingerea DSPB că Bălănel şi Miaunel încă mai pot exercita o anumită influenţă asupra vieţilor noastre, că exemplul lor e încă destul de puternic ca să ne determine să fim cuminţi în orice împrejurare.

Dincolo de nedreptatea făcută lui Bălănel şi lui Miaunel, filmul e, în general, surprinzător de puţin preocupat de staruri. De apărut apar mai toate (mă rog, cu excepţia Şoriceilor Muşchetari, a Temerarilor de la Scara 2, a lui Pic şi Poc şi a altor cîţiva) - şi, pe măsură ce apar, îşi ocupă locurile într-o sală de cinema, în jurul Povestitorului (Horaţiu Mălăele). Dar abordarea lui Igazság e dictată mai curînd de dragostea lui pentru animaţie ca meserie decît de vreun interes special pentru semnificaţia acestor filme în mitologiile noastre personale şi comune. De fapt, acest film nici nu este în primul rînd pentru "noi" - copiii anilor '70-'80; e o demonstraţie a resurselor animaţiei tradiţionale, adresată copiilor sceptici din ziua de azi, al căror purtător de cuvînt pe ecran este un computer numit Virus (Cosmin Seleşi). Cu alte cuvinte, e o încercare de a-i şoca şi de a-i intriga cu vestea incredibilă că a existat viaţă şi înainte de Shrek. Şi, oricît de convins aş fi de utilitatea unei astfel de istorii a animaţiei româneşti, şi oricît aş aprecia dragostea lui Igazság pentru subiect, nu pot să nu mă întreb dacă a evaluat cum se cuvine posibilitatea ca publicul său ţintă să primească această veste cu o ridicare din umeri, un "Bine, cum spui tu..." (dacă nu chiar un "Yeah, whatever...") şi o teleportare urgentă în cea mai apropiată sală în care rulează Shrek.

Ce-i drept, materialul (compilat din peste 40 de filme) e inteligent organizat (pe teme: insule, case, balauri, găini - mi-a plăcut în mod deosebit tema găinilor) astfel încît să nu aducă a lecţie, iar dialogul (de Titus Muntean şi Florin Iaru) încearcă să se ridice la acele standarde olimpice de şmecherie care-ţi asigură respectul fanilor lui Shrek. Dar tot nu e destul de şmecher pentru acest public-ţintă: tare mă tem că, la auzul unei voci protectoare care ţine să-l informeze: "Nu te speria! Nici balaurii nu sînt foarte periculoşi în desenele animate.", orice copil din ziua de azi (adică mai obişnuit cu dragonii virtuali decît cu căţeii şi pisicile reale) riscă să răspundă: "Ce vrea ăla, mă?" (dacă nu chiar: "Whaddafuck?"). Nu e un reproş serios la adresa lui Igazság: oricît de şmecher ar fi fost, copilul de azi nu e şi n-avea cum să fie spectatorul lui cel mai interesat. Îi place sau nu-i place, spectatorul lui cel mai interesat sînt tot eu - şi ce mă interesa pe mine cel mai tare era s-o revăd pe Mihaela, ca să mă lămuresc în sfîrşit dacă a avut sau nu vreo influenţă determinantă asupra formării mele sexuale. Deci, dacă am să-i reproşez ceva lui Igazság, e faptul că Mihaela nu apare destul în filmul lui. Dar apar alţii. De exemplu, omuleţul lui Gopo apare destul, iar desenul lui minimalist pare mai elegant ca niciodată într-o epocă în care animaţia computerizată pare hotărîtă să meargă pînă la extrem cu devotamentul ei (complet sonat, dacă stai să te gîndeşti) pentru realism. Dacă asta vă încălzeşte cu ceva, apare şi pinguinul Pin-Pin, lăudîndu-se muzical că "prietenii copii l-au îndrăgit". (Pas moi. Eu de cînd mă ştiu am militat pentru exterminarea acelor personaje de desen animat al căror exces de drăgălăşenie e menit să suplinească lipsa oricărei alte trăsături de personalitate.) Motanul Pusy continuă să arate destul de bine (după cum reiese şi din portretul lui de pe Wilkipedia - "mincinos, lacom, lăudăros şi viclean" -, personalitatea lui e mai interesantă decît a multor alţi eroi de desen animat românesc). Dar cel mai bine se ţine broscoiul Oachi, care la un moment dat exultă muzical (cu vocea Andei Călugăreanu) în invulnerabilitatea sa de desen animat: "Nu vă alarmaţi! / Oachi a glumit. / Nu vă speriaţi! / Oachi n-a murit. / Oachi e desen nemuritor! / Lacrimi de cerneală care nu mă dor, / Suflet de-acuarelă veşnic zîmbitor..." De acuarelă sau nu, e acolo.



 Toate articolele despre O scurtă poveste


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer