Povestea se bazează (ca şi Moartea domnului Lăzărescu) pe o ştire de ziar: şeful unei mici gări româneşti a oprit convoiul NATO al unor soldaţi americani. Pornind de la acest fapt divers, Nemescu şi Voican au imaginat o parabolă identitară care - deşi nu pare, California... fiind la antipodul acelor parabole greoaie cu care ne-a obişnuit filmul românesc de dinainte de '89! - este extrem de ambiţioasă: un fel de "foaie de temperatură" a febrei naţionale. Această febră este stîrnită din te-miri-ce, pentru că vine pe fondul unor frustrări acumulate în timp. Iar "motorul" ei, un individ pe nume Doiaru (Răzvan Vasilescu, impecabil ca întotdeauna), este totodată şi singurul care - într-o Românie tot mai uniformizată, cu metehne şi pasiuni trase la xerox - face legătura cu trecutul: amintirile sale de copil, cînd toată familia aştepta "să vină americanii", sînt "cusute" (alb-negru) în materialul filmului, dînd poveştii o adîncime suplimentară.
Tot filmul poate fi văzut ca o prelungire a acelei replici rostite de Victor Rebengiuc în Balanţa lui Lucian Pintilie: "Ăl mai prost om din lume e americanu', hăhăhă!" Aici, "americanu'" se numeşte Jones şi este comandantul soldaţilor opriţi, cu tren cu tot, în gara Căpîlniţa (găselniţă care trimite - probabil - la Căpîlna şi-ale sale emblematice fete...). Armand Assante îl joacă aşa cum ne imaginăm că trebuie să reacţioneze un american într-o situaţie comparabilă: cu un aer perplex, blocat de absurditatea birocratică şi provocat, totodată, să caute soluţii nu tocmai "ortodoxe" de ieşire din blocaj. Pe lîngă povestea "geo-politică" există, însă, şi un love story între fiica lui Doiaru, Monica (Maria Dinulescu, făcînd cu dezinvoltură un rol care se reţine) şi adjunctul lui Jones (Jamie Elman), a cărui perplexitate de american se topeşte la contactul cu erotismul românesc. De fapt, e vorba de love story-uri în serie, toţi soldaţii (inclusiv un român care se dă american - Andi Vasluianu, savuros) găsindu-şi "jumătăţile de tranzit" în Căpîlniţa.
Amestecul de scenariu bine scris, interpretări excelente, mici momente "ciné-vérité" şi visare adolescentină ("neorealismul magic" propriu lui Nemescu) reuşeşte să facă din California Dreamin' unul din cele mai consistente şi mai personale debuturi în filmul românesc. Este un "thriller comic" rînd pe rînd amuzant, antrenant şi emoţionant, care duce gluma iniţială pînă la punctul de fierbere din final, cînd derizoriul devine tragic. Într-un fel, este aidoma poveştii din afara ecranului: un film a cărui materie fierbinte nu a mai putut fi "modelată" prin montaj... Ceea ce vedem este la fel de viu şi de imperfect precum viaţa.