Este salutară readucerea în atenţie a filmului Căinţa, cu toate că a pătruns de mult în conştiinţa publicului de calitate de la noi, rulînd după Revoluţie în cinematografe şi fiind apoi difuzat şi de televiziuni, mai ales pentru că între timp a crescut o nouă generaţie, căreia probabil filmul şi lucrurile tratate în el nu-i mai spun mare lucru. Trebuie spus în primul rînd că pelicula regizorului gruzin Tenghiz Abuladze a fost realizată de fapt la sfîrşitul anilor '70, dar datorită subiectului şi modului în care era tratat nu i s-a permis difuzarea de către autorităţile sovietice, fiind îngropată în arhive (cazul românesc analog cel mai semnificativ: De ce trag clopotele, Mitică? de Lucian Pintilie).
Ieşirea filmului la lumină a fost posibilă de-abia după venirea lui Gorbaciov la putere, în 1987 Căinţa înregistrînd un semnificativ succes la Festivalul de la Cannes, unde a primit Premiul special al juriului. De-atunci, filmul lui Abuladze (marele regizor a decedat în 1994, la vîrsta de 70 de ani) a devenit un reper absolut al filmului politic (nu numai al celui despre perioada stalinistă) şi, în acelaşi timp, al filmului de artă, soluţiile estetice alese de regizor fiind dintre cele mai surprinzătoare, departe de cărările bătătorite ale filmului cu o astfel de tematică. După părerea noastră, Căinţa este capodopera cu care arta filmului poate intra cu fruntea sus în mileniul trei şi aceasta din punct de vedere politic, artistic, filozofic, uman şi multe altele.
Cineast unic, gruzinul Tenghiz Abuladze este autorul, datorită vicisitudinilor politice, a doar 7 filme în 42 de ani; cazul este des întîlnit în societăţile totalitare, în cinematograful sovietic Abuladze fiind alături (şi nu doar datorită acestui motiv) de Andrei Tarkovski şi Serghei Paradjanov. Căinţa încheia o trilogie începută cu Ruga (1968; poate fi văzut la Cinemateca Română) şi Copacul dorinţelor (1977), filme care îşi extrăgeau seva din solul Georgiei, din literatura, cultura şi istoria pămîntului natal; prin contestarea, făcută cu o incredibilă originalitate şi forţă, a aberaţiei staliniste, Căinţa a ieşit însă în evidenţă, fiind cu totul indezirabil pentru comuniştii brejnevieni. Alte filme importante: Măgăruşul Magdanei (1956, în colaborare), Eu, bunica, Iliko şi Ilarion (1962), Colier pentru iubita mea (1972).
Deşi Tenghiz Abuladze nu este un cineast al perestroikăi, anunţă, anticipează însă descătuşarea poporului rus (ca şi a tuturor celorlalte popoare sovietice; deşi e gruzin, ca şi Paradjanov, el este afin tuturor marilor creatori din perioada totalitară sovietică; a existat într-adevăr un cinematograf sovietic unitar în cei peste 70 de ani de comunism); pe de altă parte, el este un cineast universal, meditaţia sa depăşind limitarea graniţelor şi a epocilor (vezi folosirea la un moment dat, pentru agenţii NKVD, a uniformelor medievale). Ca manieră estetică, Abuladze nu apare însă pe un teren gol; el se trage, desigur, din Aleksandr Dovjenko (şi aici e legătura sa cu Tarkovski şi Paradjanov, alţi cineaşti puternic dovjenkieni). Un mare poet al cinematografului, Aleksandr Dovjenko (1892-1956) a prefigurat imaginile tarkovskiene sau pe cele din filmele lui Abuladze în pelicule ca: Zvenigora, Arsenal, mai ales Pămînt, Ivan, Aerograd. Un ultim amănunt: istoria s-a scris cu ironie; în 1988, Tenghiz Abuladze primea Premiul "Lenin" pentru trilogia Ruga, Copacul dorinţelor, Căinţa.
Fişa tehnică :
Căinţa (Pokaianie, URSS, 1987)
Regia: Tenghiz Abuladze
Cu: Avtandil Maharadze, Zeinab Boţvadze