La Cannes, românii cerşesc cu pechinezul şi pisica

Festivalul de la Cannes, ediţia 60, în fîşii subţiri de hîrtie, care cum vin. Sms-ul lui Cristi Mungiu, răspunzînd la sms-ul meu cum că să n-aibă emoţii, înaintea galei de închidere: "Cum să n-am... Îmi amintesc cuvintele maestrului, may the force be with you!".

Pe urmă euforia, îi auzeam pe jurnaliştii străini înştiinţîndu-şi telefonic redacţiile - "v-am zis eu" -, aplauzele tuturor jurnaliştilor străini din sala cu calculatoare cînd Jane Fonda a apucat să spună doar 4 months... Acestea au fost, de fapt, cuvintele-cheie ale festivalului, singurele pe care le-am înţeles, pentru că erau folosite ca atare şi strecurate prin fraze bizare în coreeană, rusă şi alte limbi vorbite de jurnalişti între ei ori la telefon. Mda, Cristian Mungiu a devenit cavaler Jedi. Şi mai sînt pe urmă lacrimile-n gît la auzul veştii că filmul lui Cristian Nemescu a luat premiul secţiunii Un Certain Regard, neputinţa de a vîrî reportofonul în gura celor din echipa filmului, care erau şi mai emoţionaţi şi simţeau şi mai mult lipsa prietenului lor.

Pe urmă, restul: şansa întîlnirii cu Gus Van Sant (foto), care mi s-a părut egal cu sine şi cînd a dat interviuri, şi cînd a urcat pe scenă să-şi ia premiul. Bucuria că am luat autograf de la Wong Kar-wai. Ciuda că am ratat poza cu Michael Moore, la 20 de centimetri de el. Bucuria de a fi văzut trei filme care m-au uns la inimă: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, Paranoid Park de Gus Van Sant şi No Country for Old Men de Ethan şi Joel Coen. Plus bucuria umană de a vedea documentarul lui Michael Moore, Sicko, în care dulăul se îmblînzeşte şi lasă politica pentru a regăsi umanitatea. Surpriza plăcută de a afla că n-a dorit să-şi înscrie filmul în competiţie. Moore a avut, de altfel, cea mai plină de miez conferinţă de presă a festivalului.

Şi-au mai fost dezamăgirile provocate de multe filme din competiţia oficială, ceea ce mă face să consider că selecţia a fost mult sub ce m-aş fi aşteptat pentru o ediţie aniversară. Ca regulă generală, filmele au fost alese după numele autorilor. 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile a avut pur şi simplu baftă, pentru că a fost selecţionat iniţial în Quinzaine des Réalisateurs, pe urmă în Un Certain Regard, pe urmă cei de la competiţia oficială, cărora iniţial nu le plăcuse, au zis "hai să-l mai vedem o dată". Şi a luat Palme d'Or-ul. Vasăzică, nu e suficient să faci un film foarte bun, trebuie să ai şi noroc şi un agent de vînzări, cum e Wild Bunch, care să se bată pentru tine. Ce bine că juriul, aşa cum i s-a spus lui Cristian Mungiu după gală, şi-a propus să premieze filme, şi nu nume.


Cea mai bună bere 1664

Promise Me This n-ar fi ajuns nici la Slobozia, dacă n-ar fi fost semnat de Emir Kusturica. O avalanşă de vulgaritate şi prost-gust de nivelul lui Păcală se întoarce. Altă dezamăgire: Le Scaphandre et le papillon, pentru care Julian Schnabel a primit Premiul pentru regie. Nici el nu avea ce căuta în competiţia oficială, dar e inspirat din drama reală trăită de redactorul-şef al revistei Elle, care în urma unui accident capătă sindromul "locked in". Şi era nevoie ca Franţa să fie reprezentată în competiţie. M-a luat "efectiv" somnul la The Man from London de Bela Tarr, cu un prim cadru de 12 minute nici nu era greu, şi m-am şi dus să-l văd, ca o floare, de la 10 seara. Un film trist şi aducător de ghinioane. Producătorul lui s-a sinucis.

Altă dezamăgire - Import / Export de Ulrich Seidl, regizor pe care-l creditam şi care m-a convins că nu iubeşte oamenii. Un film imoral, la care am stat, masochistă, pînă la final. La We Own the Night de James Gray, care a fost şi el în competiţia oficială, nu m-aş mai uita nici dacă ar fi singurul film pe care-l poţi vedea sîmbătă seara la televizor. Schematic pînă la os, rigid, stereotip, prost jucat, cu o singură secvenţă de urmărire de maşini realmente antologică. A intrat probabil în competiţie pentru că s-a implicat Canal Plus în producţie şi pentru că era nevoie de vedete - Robert Duvall, Joaquin Phoenix, Eva Mendes - pe covorul roşu. My Blueberry Nights de Wong Kar-wai, care a deschis festivalul, a stabilit performanţa de a fi uitat pînă la sfîrşit. Primul film al hong-kong-ezului în America este făcut cu teamă şi de aceea e o pastişă a succeselor trecute. Calofilia riscă să-l înghită pe acest cineast senzorial, care pierde tot dacă n-are un pic de substanţă îndărătul glazurii.

Şi au mai fost la Cannes: cei mai buni shrimpi pe care i-am mîncat buchet după gală, cea mai bună bere 1664 băută tot atunci, un prieten care m-a sunat de la Bucureşti imediat după ce s-au anunţat premiile - "te-am sunat pentru că n-aveam cu cine să mă bucur" -, dar şi "oboseala de Cannes" - de lume multă, de îmbulzeală, de căldura de-afară şi de aerul condiţionat din sală, care atacă rinichiul -, au mai fost şi cele mai diferite reţete de tiramisu, ţiganii români care cerşesc mai nou cu pechinezul şi chiar cu pisica. "Bună ziua!", ne-a spus respectuos unul dintre ei, cînd ne-a auzit mirîndu-ne. Mai ştii, la anul, dacă mă mai ţin capacele, pot merge cu motanul să facem un ban de diurnă. Căci Cannes-ul e scump, iar redacţiile tot mai chivernisite.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.