În ansamblul său, cinematograful românesc iese, de câţiva ani încoace, dintr-un con îndelungat de umbră. Premiile de la marile festivaluri de film (Cannes) sau simpla prezenţă la alte mari festivaluri de film (Berlin) sunt un semn foarte încurajator că filmul românesc se află într-o perioadă de revitalizare. Această tendinţă există graţie unei noi generaţii de cineaşti - în primul rând regizori, dar şi profesionişti din domeniile conexe: scenariu, imagine, sunet, montaj, producţie.
Tematic, filmele româneşti contemporane sunt în cea mai mare parte dominate de teme grave, cu multe "umbre" şi foarte puţine "lumini". Subiectele sunt de cele mai multe ori desprinse din actualitatea imediată sau din istoria recentă a ţării. Regizorii noii generaţii - Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, Cristian Nemescu - vorbesc despre lucruri pe care le cunosc, le experimentează în viaţa de zi cu zi sau pe care le-au trăit pe vremea dictaturii comuniste. Cum realităţile româneşti - de 20 de ani încoace - sunt dominate de sumbru, e pe undeva firesc ca şi tematicile filmelor acestei generaţii să fie dominate de umbrele actualităţii pe care cineaştii respectivi o trăiesc.
Ar trebui făcută, în acest punct, o distincţie foarte necesară între filmele acestei noi generaţii, cu regizorii ei amintiţi mai sus, pe de o parte, şi filmele vechii generaţii care (cu o singură excepţie - Lucian Pintilie) sunt atât de proaste, încât practic nu există (Sergiu Nicolaescu, Dan Piţa, Ioan Cărmăzan, Cristina Nichituş, Şerban Marinescu). Sau filme ale unor regizori tineri, debutanţi în anii 2000 (Claudiu Romilă, Radu Potcoavă, Napoleon Helmis) şi care, la fel de proaste fiind, sunt la fel de inexistente.
Ancorate în realitatea de azi sunt filmele lui Puiu (Marfa şi banii, 2001; Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Porumboiu (A fost sau n-a fost?, 2006), Mungiu (Occident, 2002), Nemescu (California Dreamin', 2007 - neterminat după moartea tragică a regizorului în august 2006, dar premiat pentru cel mai bun film la secţiunea Un Certain Regard, Cannes 2007), Radu Muntean (Furia, 2002). Pe de altă parte, teme din ultimii ani ai dictaturii comuniste sunt abordate în filme ale lui Cristian Mungiu (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, 2007), Cătălin Mitulescu (Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, 2006), Radu Muntean (Hîrtia va fi albastră, 2006).
Una din cheile succesului e faptul că, în toate aceste filme, sunt abordate poveşti fie trăite, fie care s-au petrecut într-o realitate foarte bine cunoscută de regizori şi scenarişti. Ele reflectă experienţe personale sau o stare de spirit pe care cineaştii respectivi au trăit-o. Şi realităţile post-comuniste, dar şi atmosfera cumplit de ternă a universului orwellian, comunist, sunt foarte bine redate în toate aceste filme. Exemplul care confirmă regula e filmul lui Tudor Giurgiu - Legături bolnăvicioase (2006), pe jumătate ratat tocmai din cauza faptului că regizorului îi e complet străină lumea legăturilor lesbo-incestuoase despre care vorbeşte în film.
"Luminile" din aceste filme sunt reprezentate doar de un umor acid, absurd sau cinic, îndeaproape înrudit cu cel din teatrul deriziunii şi absurdului. Atât de cinic, încât cu greu poate fi numit umor şi încă şi mai greu se poate spune că aduce o rază de lumină. O urmă de speranţă există însă din când în când, aşa cum se întâmplă în finalul filmului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, când eroina nu moare, aşa cum atmosfera cumplit de sumbră de pe tot parcursul filmului îţi lăsa de înţeles. Şi încă una există în filmul lui Mitulescu, care se termină în momentul prăbuşirii dictaturii ceauşiste. De cele mai multe ori însă, filmele acestei noi generaţii au finaluri sumbre, care nu lasă nici o lumină, cât de mică, să pătrundă în universul întunecat pe care-l aduc pe ecran.
E oarecum firesc, căci cinematograful românesc al anilor 2000 e foarte ancorat în realitate, iar realitatea (încă) este dominată de umbre, cu foarte firave raze de lumină.