Eu una cred că în acest moment, după victoria la Cannes, ar trebui să ne liniştim puţin cu agitaţia inutilă a "vârfurilor PR-ului românesc" în jurul temei "brandul de ţară" şi să lăsăm lucrurile să meargă de la sine. Autenticitatea şi credibilitatea valorilor unui popor nu pot fi comunicate de nici o campanie de publicitate, oricât de inteligentă ar fi ea!
Cu toţii avem nevoie de recunoaştere, iar victoria lui Cristian Mungiu la Cannes reprezintă OK-ul oficial dat de una dintre cele mai importante instanţe valorice ale culturii occidentale identităţii culturale româneşti.
Din acest moment putem începe să vorbim liniştiţi despre noi fără să ne simţim obligaţi să dăm multe explicaţii despre context, să ne pierdem în detalii irelevante, să facem exerciţii obositoare de relativizare şi obiectivitate.
După ani de zile în care România, în afara ţării, nu a însemnat decât Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Dracula şi imagini cu copii ai străzii şi ţigani mai mult sau mai puţin exotici, am spart, în sfârşit, zidul artificial de clişee care se construise în jurul nostru şi care devenise obositor chiar şi pentru "ei", cei de dincolo.
Poate că asta este una dintre explicaţii: de câţiva ani încoace Vechea Europă şi America au epuizat până la anulare clişeele mai sus enumerate şi au început să fie cu adevărat atente la cine sunt românii. Iar "ai noştri" şi-au văzut de treabă, cu sau fără bani, ca să-şi ducă la bun sfârşit proiectele, având o singură dorinţă în faţă: aceea de a spune o poveste despre ei înşişi şi lumea lor.
Primul semnal a venit tot de la Cannes, prin Puiu, Mitulescu, Porumboiu. Moartea domnului Lăzărescu a trezit cu adevărat atenţia criticilor de film din toată lumea, şi prin ei a unui public foarte larg. Şi asta nu printr-o campanie de publicitate genială, ci prin autenticitatea artistică a unei poveşti despre viaţă, spusă într-un limbaj nepretenţios, universal valabil.
Desigur că într-o epocă a imaginii, filmul este cel care pătrunde cel mai uşor şi se răspândeşte cu uşurinţă. Aproape că te lasă cu gura căscată cât de repede distribuitorul filmului lui Mungiu a vândut pelicula în cele patru zări ale lumii, de la Statele Unite la Japonia, în decursul a câteva ore!
Victoria aceasta atât de categorică, fără echivoc, te face să te întrebi care sunt celelalte nume ale culturii noastre contemporane, în afara deja validatului val de regizori de film, care sunt recunoscute ca făcând parte din cultura occidentală?
Primele nume care îmi vin în minte sunt legate de teatru: Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Dan Puric şi Teatrul Bulandra. Doi regizori, un actor şi o instituţie. Dacă vorbim despre actori, atunci este vorba despre Marcel Iureş şi Maia Morgenstern.
Dacă este să vorbim despre literatură (aici lucrurile merg şi mai greu ca în teatru, din pricina traducerilor puţine), Mircea Cărtărescu pare singurul nume cu circulaţie internaţională reală. Noi vorbim acasă de un val de tineri scriitori, dar el este aproape necunoscut în afară. Îl aşteptăm pe Filip Florian, recent curtat de una dintre cele mai importante edituri din America.
În ceea ce priveşte artele vizuale lucrurile pare că stau mai bine, cu un Dan Perjovski care desenează un întreg perete la MoMa - Muzeul de Artă Modernă din New York. Şi mă opresc aici. Lista ar mai putea continua, deşi nu cu foarte multe nume.
Din momentul acesta lucrurile se pot precipita, din dorinţa de a "consuma" ceea ce e mai nou la modă: România! E posibil. Dar până să se transforme în ceva rău, acest interes subit ne va face în principal bine, umplând un gol imens lăsat de mai bine de 30 de ani de noapte comunistă.