Prâslea cel upgradat şi surferul de argint - Fantastic Four: The Rise of Silver Surfer

Aveam paisprezece ani, când nişte americani (pentru cui îi rings a bell, familia cunoscutului etnolog şi folclorist Jan H. Brunwand) m-au cadorisit cu câteva fascicule de bandă desenată: un Fantastic 4, un Spiderman, un Batman şi un Superman. Era primul contact al unui copil din România comunistă cu acest tip de super-eroi. Dar, dincolo de fascinaţia iniţială, s-a instalat curând apatia. Nu mi se părea deloc interesantă ideea unor asemenea personaje dotate cu super-puteri la nivel biologic. Poate tocmai de aceea, de-a lungul anilor, favoritul meu a rămas Batman, unul dintre cei mai realişti super-eroi, protagonist al unor scenarii cu elemente psihologice programatice, în decorul schizoid-melancolic al veşnic întunecatului Gotham.

Evident, Cei patru fantastici se situează la antipozi. Au proprietăţi de-a dreptul ridicole (cu excepţia cucoanei invizibile, fiica lui Jack Flash şi nepoata lui Griffin). Mai sunt şi patru la un loc, ceea ce supralicitează exponenţial convenţia cu verosimilul proprie oricărui comics. Iar aventurile lor se desfăşoară, îndeobşte, într-un context vesel - chiar şi când e vorba de un nene care vine din autăr-speis s-o pape pe maica Gaia, lua-l-ar gaia! Un nene pe care-l cheamă, nici mai mult, nici mai puţin decât Galactus! (Mă-ntreb în ce limbă! Latino-rigeliană sau betelgeuso-finică?)

Şi-atunci, ce să facem cu cei patru năzdrăvani? Una din două: sau îi ignorăm cu desăvârşire şi mergem numai la von Trier, Innaritu, Tarantino, del Toro şi Cristi Puiu, sau acceptăm licenţa şi discutăm despre ei ca despre un Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur mai upgradat. Numai aşa am avea cât de cât şanse să ne înţelegem.

Desigur, jumătate din bătăile de cap ni le rezolvă statutul de ecranizare a unei francize celebre, aşa că am scăpat de toate "De ce"-urile şi "Cui prodest"-ele. Ştim cui îi foloseşte: fanilor (trecuţi, actuali, şi cu voia lui Dumnezeu, viitori, că na, avem şi noi copii, şi doar n-o să-i creştem numai cu Tarkovski - persoanele de faţă se exclud). Fantastic 4: The Rise of the Silver Surfer e produs de aceeaşi casă Marvel (plus Fox şi alţi acoliţi) care, de-o vreme-ncoace, tot reşapează pe ecran Spidermani, Ghost Rideri şi alţi feţi-frumoşi ai BD-ului american, şi cu acelaşi target: fandomul aferent. În oala lor nu se cade să ne vârâm nasul, aşa că rămâne de văzut ce facem cu ciorba noastră - adică a cineaştilor şi cinefililor non-cinefani?

Ciorba noastră nu e chiar atât de rea cum ar fi fost de aşteptat - categoric, mult peste amintitele Spiderman 3 sau Ghost Rider. Povestirea se articulează cinstit, în jurul ideolectului propriu vârstei de doisprezece ani, aplicând cuminte regulile basmului transpus în cheie contemporană. Foarte puţine elemente din scenariu par să se adreseze şi unor spectatori adolescenţi (că de majori, nici vorbă). Aşa că secvenţele de acţiune curg frumos, te ţin destul de bine, sunt filmate de Tim Story (băi, nici să vrea, nu le-ar putea alege unora nume mai pleonastice!) cu profesionalism şi nerv, dinamic şi antrenant. Momentele catastrofice, obligatorii când în joc e însăşi planeta, sunt stăpânite corect, cu grijă să sperie prea mult prin sânge, cruzimi şi alte naturalisme (craterul din mijlocul Londrei, de seacă toată Tamisa, arată chiar f. cool). Zborurile vertiginoase - Human Torch (Chris Evans) pe urmele lui Silver Surfer (doi actori şi-un computer) - te poartă frumos printre zgârie-nori şi prin juru-le, prin autobuze şi printre TIR-uri, şi pe unde-i mai duce dorul de ducă. Până şi Galactus, vizibil ca un fel de ditamai norul de fum din cosmos, mai mare de câteva ori decât Pământul, venind să-i sugă pirosfera (haida de!), măcar are un look drăguţ, dacă nu şi vreun dram de credibilitate.

Acelaşi Chris Evans e cam cel mai expresiv dintre eroi, zbuciumându-se printre frustrările şi stângăciile lui ce asigură doza de comedie a filmului. Michael Chiklis stă mai tot timpul ascuns sub platoşa "Creaturii" Ben Grimm, aşa că actorie nu prea are când să facă. Jessica Alba, când e vizibilă, e bună (în sens rău). Ioan Gruffudd, adică Mr. Fantastic însuşi, se distinge printr-o insipiditate deprimantă (şi nu ştiu cum naiba, dar alungirile şi încolăcirile lui nu conving nici de frică).

Culmea, antagoniştii sunt rezolvaţi mult mai bine: Julian McMahon (Victor Von Doom) reuşeşte să compună un ticălos plin de farmec pervers - din păcate, eliminat mult prea expeditiv în preambulul luptei finale. Interesant este şi însuşi titularul Silver Surfer, construit digital pe mulajul lui Doug Jones, cu vocea lui Laurence Fishburne. Deşi rigid, încremenit, semi-inuman, cu o gamă extrem de redusă a atitudinilor, expresiilor şi acţiunilor, personajul reuşeşte să schiţeze din câteva linii un portret al damnatului care pregăteşte planetele pentru distrugerea de către Galactus, ca în schimb să-şi salveze propria lume. Păcat numai că finala lui dare pe brazdă, când (mania moralizatoare a celor de la Marvel!) "alege binele", e schematică şi răsuflată. Arată bine vizual, dar nimic mai mult.

Din fericire, publicul-ţintă al Celor 4 Fantastici nu-şi pierde vremea cu astfel de subtilităţi. Uneori, mai că-mi vine să-i invidiez (chiar şi din perspectiva copilului din anii '60-70, care devenise opac la trăsnăile supte din deget ale comicsurilor de peste ocean, după ce se înţărcase cu Robin des Bois, Fanfan la Tulipe, Dr. Justice, Le Grêlé 7-13, Nasdine Hodja, Les Pionniers de l'Ésperance, sau Rahan (ăla de la-nceput, nu didacticismul scârbos de mai acaná). Alteori, însă, socot totuşi că noi, ăştia de-atunci (şi de-aici) am fost mai câştigaţi.

21 iunie, 2007, h. 06:45-07:32
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.