Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Chicago

Viaţa rămâne un cabaret în Chicago


Andrei Gorzo

Dilema, septembrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Chicago face un spectacol muzical de înaltă clasă dintr-o opinie joasă despre natura umană. Peisajul şi atmosfera morală – închisoarea, avocatul corupt, haita de reporteri de afară, împerecherea fierbinte şi periculoasă a epitetelor "feminin" şi "fatal", voinţa de a scăpa de sărăcie cu orice preţ şi convingerea că preţul unei vieţi omeneşti nu e mare lucru – toate astea sînt îndatorate literaturii pulp fiction pe care America a produs-o în timpul Marii Crize, şi filmului noir, care s-a inspirat din această literatură şi a purificat-o. Dar sarcasmul brutal al spectacolului (scris de John Kander şi Fred Ebb, şi prezentat pentru prima dată pe Broadway în 1975, în regia lui Bob Fosse) bate pînă-n zilele noastre, cînd celebritatea este pe cale să devină unul din drepturile cetăţeneşti fundamentale – dacă n-o ai, probabil că eşti victima unei erori, ai toate motivele să turbezi şi să omori pe cineva. După cum cîntă Richard Gere – omul care adesea a fost bănuit că ştie prea bine cum vine treaba asta – "cîtă vreme le iei ochii, de unde să ştie că n-ai talent?"

De fapt, Gere nu e lipsit de talent; precum personajul său din Chicago, avocatul Billy Flynn, el "se pricepe la femei şi la juraţi". În rolurile în care trebuie să redea frămîntări sufleteşti, Gere se poate arăta priceput, dar efectele lui rămîn la suprafaţă. În schimb, pune-l să joace un personaj ca Billy – un tip care e numai suprafaţă – şi e ideal. Nu m-aş mira să aud că, de la Chicago încoace, Gere se gîndeşte tot mai serios să lase în urmă tot ce e deşertăciune şi să-şi petreacă restul vieţii meditînd sub un copac, sau mirosind flori, sau ce-or mai fi făcînd budiştii de la Hollywood după ce se leapădă de cele lumeşti. Ce împliniri lumeşti şi-ar mai putea dori, după Chicago? Are parte de-o formidabilă intrare în scenă – el e răspunsul cerului (vorbim despre un cer mai puţin curat – cel de deasupra oraşului Chicago) la invocaţiile unui harem de deţinute, sexy şi disperate în spatele gratiilor. Are parte de-o secvenţă tare în care îşi sprijină clienta – o ucigaşă şi o aspirantă la gloria cabaretului, numită Roxy Hart (Renée Zellweger) – la o conferinţă de presă, şi Roxy, presa, lumea întreagă se transformă în teatrul lui de păpuşi, dînd din mîini şi din buze pe scenariul şi pe muzica lui Billy. Mai are şi ocazia de-a bate stepul: din ce-am putut să văd, nu e rău, dar n-am văzut mare lucru, pentru că regizorul Rob Marshall şi monteurul Martin Walsh taie foarte repede de la scena de teatru pe care încearcă să se desfăşoare acest spectacol mai puţin obişnuit la sala de tribunal în care Gere îşi face vrăjeala de avocat. De fapt, încă de la primul număr muzical, prezentat în paralel cu o scenă de sex, montajul este hiperactiv; nu e vorba atît despre acţiuni paralele, cît despre acţiuni împreunate violent – o coapsă dezgolită în timpul dansului, o coapsă dezgolită în timpul sexului, gîfîiala de-aici amestecîndu-se cu gîfîiala de-acolo –, coliziuni de imagini. Efectul e puternic, dar m-a făcut să mă gîndesc cît de cinematografic e, de fapt, acest musical. În caietul de presă e citată o declaraţie a regizorului, conform căreia n-a încercat să ascundă scena de teatru, ci a lăsat-o să domine fiecare moment muzical; momentele astea sînt fanteziile lui Roxy, iar fantezia ei e subjugată de teatrul muzical. De-acord, dar tot am simţit uneori că e prea mult artificiu teatral – prea multe compoziţii şi efecte speciale gîndite pentru scenă –, după cum am simţit, în montajul concasant, efortul de a ascunde acest lucru. Nu contest forţa tuturor secvenţelor acelora care sar – înainte şi înapoi – din viaţa lui Roxy în viaţa imaginară a lui Roxy, dar ceva mi-a lipsit.

Nici Renée Zellweger, nici Catherine Zeta-Jones (în rolul rivalei lui Roxy) nu sînt dansatoare şi cîntăreţe naturale, dar sînt admirabile, în special Zeta-Jones: are o secvenţă în care, strînsă cu uşa, trebuie să-şi cucerească rivala şi, în cîteva minute agitate, arată tot ce ştie, figurile zburînd din ea ca iepurii şi porumbeii unui scamator înnebunit. Mi-a venit să-i aplaud elanul şi ambiţia de a impresiona – şi chiar asta e problema mea cu filmul: am fost impresionat, dar nu m-am putut relaxa nici o clipă. Cînd Fred Astaire începea să danseze, tot ce era mai greoi în tine şi-n lume, toate forţele care te stînjeneau şi te cocoşau şi te aplatizau, îşi suspendau acţiunea; cîntecul şi dansul exprimau atît de mult, în frivolitatea lor – toate stările de spirit pe care n-ai ştiut să le prelungeşti – şi păreau să vină atît de uşor, încît simţeai că poţi şi tu, te simţeai cool. După Moulin Rouge şi Chicago se vorbeşte despre renaşterea musical-ului, dar eu nu regăsesc acel spirit. Filmele astea au totul în afară de graţie.



 Toate articolele despre Chicago


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Filme de (re)văzut: Umbra lui Lars von Trier. La Hollywood - Chicago, Alex. Leo Şerban
 Chicago - cronică întârziată, Andrei Bangu
 Chicago - Ia-le ochii!, Alex. Leo Şerban
 Chicago - un mare spectacol, o magie a iluziei, Iulia Blaga
 All That... Chicago!, Corin Toporaş
 Toate articolele despre Chicago


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer