Au trecut şapte ani de la Ocean's Eleven, timp în care multe s-au schimbat în vieţile protagoniştilor. Producătorul filmului spune că unii actori din echipă s-au adunat la casa lor, au copii, obligaţii, nu mai e aşa uşor să-i strângi pentru un "sequel". Adevărul e că filmările au sunat până acum a cantonament sau a excursie cu clasa a V-a. George Clooney e bun prieten cu Brad Pitt (şi cu sobrul Steven Soderbergh), iar în timpul filmărilor la prima parte, Ocean's Eleven, cei doi se distrau împreună cu Julia Roberts lipindu-şi unii altora celofan pe veceu. Voia bună din timpul filmărilor se simte în prima şi în a doua parte a seriei, dar Ocean's Thirteen e deja din altă paradigmă.
Steven Soderbergh s-a gândit la partea a treia a aventurilor lui Danny Ocean şi ale bandei sale de spărgători de elită ai băncilor încă de pe când lucra la Ocean's Twelve. Pentru că era nevoie de un sâmbure dramaturgic, ceva care să justifice dantelăria de trucuri şi invenţii, acesta a fost relativ simplu de găsit. Nu faptul că un cazino trebuie ruinat din seara inaugurării e important, ci ce fac "practic" membrii bandei, arabescurile care au făcut deliciul publicului în părţile precedente.
Însă mai e ceva. Intervine un sentiment "general - uman", prietenia membrilor trupei pentru Reuben Tishkoff (interpretat de Elliott Gould), care e băgat în spital de proprietarul casinoului Bank, verosul miliardar Willy Bank (Al Pacino la debut în serie, decolorat la păr şi bronzat ca Valentino). Miezul emoţional revine, am observat, şi în partea a treia a lui Spider-Man, sub forma conflictului interior al eroului confruntat cu vanitatea propriei puteri. Nu neg că ar fi la mijloc o oarecare sărăcie de idei, dar e posibil ca, inconştient, scenariştii şi producătorii unei serii să caute în propria materie a seriei sâmburii - în proiect ai - propriei distrugeri. Ce ar putea-o roade din interior - şi nu mă refer doar la poveste în sine -, ci şi la tabloul mai larg al impactului seriei asupra pieţei, publicului ori al inconştientului colectiv. A devenit deci o regulă ca, puse în faţa spectrului dispariţiei, părţile terţe ale unei serii să se îmblânzească şi să se spiritualizeze.
Dar nu asta e problema cu Ocean's Thirteen. Ce m-a deranjat e că aduce tot mai mult cu o revistă glossy umblătoare. Personajele nu mai sunt personaje, ci efigii, idoli cu piele de velină şi haine de firmă. Ele nu mai reacţionează decât conform tiparului în care au crescut de două părţi încoace. Nu fac paşi pe lateral, nu improvizează, se poartă aşa cum au fost proiectate. Să zicem că n-am dreptate şi că eroii au evoluat încă de la început înlăuntrul hainelor lor. Dar în prima parte cel puţin (care mie mi se pare cea mai bună), am avut impresia că Steven Soderbergh se joacă inteligent şi că face un exerciţiu din a cala organizarea la secundă şi la milimetru a spargerii unei bănci pe regia de film, care înseamnă şi ea organizare la milimetru şi la secundă. Deşi "comercial" (am pus ghilimele pentru că în cazul lui Soderbergh mi-e greu să spun că face filme comerciale), Ocean's Eleven era de o rară eleganţă şi de o precizie chirurgicală.
Zero zahăr, zero gust
Am văzut Ocean's Thirteen la Cannes, unde a fost prezentat în Selecţia Oficială, dar, fireşte, în afara competiţiei. Era sala plină, şi nu s-a prea ieşit, însă n-am auzit comentarii elogioase. Ca fan al seriei, am aşteptat ziua proiecţiei cu nerăbdare şi m-am foit în scaun, înainte de a începe filmul, de parcă naţionala de fotbal juca un meci capital. M-am dezumflat în trepte. Prima oară pentru că nu reuşeam să procesez repede informaţia (pe urmă, când am văzut-o aplicată, am înţeles-o.). Apoi pentru că filmul în ansamblu nu era ce aşteptam. Seria a devenit ca o apă plată cu lămâie. Te răcoreşte fără să-ţi producă delicii.
Ocean's Thirteen
regia Steven Soderbergh,
cu: George Clooney, Brad Pitt, Matt Damon, Bernie Mac, Al Pacino, Andy Garcia, Ellen Barkin.