Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Block Bach

Excepţional - Block Bach


Alice Georgescu

Ziarul de duminică, iunie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ultimii ani ne-au obişnuit, în viaţa socială, mondenă şi, din păcate, culturală cu zgomotul ca indicator garantat al calităţii. Suntem zilnic dresaţi să asociem talentul, importanţa, valoarea personală cu ambalajul ţipător, cu insolenţa, cu ifosele. Invers, instinctul ascuţit de multele dezamăgiri ne împinge să căutăm, în spatele gloriei, succesului, renumelui, falsul, impostura, nulitatea. Ne aşteptăm tot mai des ca dincolo de gardul vopsit să nu dăm peste niciun leopard, dar am ajuns, totodată, orbi la nuanţa subtilă şi la tonul discret.

Fiindcă nu numai în arena fiarelor politice, dar şi în templul muzelor câştig de cauză - câştig, în general - dobândeşte cel ce strigă mai tare. De exemplu: se organizează la Bucureşti, acum două luni, în ediţie-princeps, un foarte bun Festival Internaţional de Teatru, care aduce trupe şi artişti de linia întâi, şi, din cauză că mica echipă de la Centrul de proiecte culturale de pe lângă Primăria Capitalei (ArCuB) nu dispune de suficiente forţe şi nici de bani destui pentru o "promovare" pe măsură, evenimentul trece aproape neobservat sau e consemnat scurt şi sec. În schimb, răsună vorbe mari şi circulă sume astronomice pentru parade în care, sub numele-renume al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, programul adună, cu excepţii răzleţe, spectacole de strânsură, iar comentatorii (critici vajnici, cu alte prilejuri) amuţesc de fericire că li se permite să respire acelaşi aer cu ingenioşii antreprenori şi încearcă să convingă populaţia de excelenţa - europeană - a momentului. Asta ne e naţia, asta-i situaţia.

În Bucureşti există un teatru care, pornit cu handicap istoric (încă de pe când se chema Teatrul Giuleşti) în cursa virtuală dintre scenele Capitalei, a ajuns, încet şi deloc... spectaculos, lider de pluton: Odeonul. Având ca atu doar o clădire foarte frumoasă şi foarte bine situată, pe care o iubesc deopotrivă oamenii de meserie (pentru scena cu juste proporţii) şi spectatorii (pentru sala confortabilă), acest teatru cuminte şi deloc agresiv în modalităţile de publicitate ori în relaţiile cu alte instituţii de spectacol (cărora, la nevoie, le împrumută fără mofturi spaţiul sau personalul) a izbutit să-şi alcătuiască o trupă adevărată şi să-şi găsească un culoar propriu către interesul publicului, în linişte, cu măsură, bună-cuviinţă şi eleganţă neostentativă. Meritul le revine unor oameni precum directoarea generală Dorina Lazăr, care ştie să conducă "nava" cu o mână de fier îmbrăcată în mănuşă nu de mătase sintetică, ci, nepretenţios, de bumbac curat, şi directorul artistic Alexandru Dabija, care ştie să-i dea corabiei orientarea estetică potrivită nu numai curenţilor şi curentelor, ci, mai ales, putinţelor echipajului. O combinaţie ideală.

Printre specialităţile repertoriale pe care Odeonul le serveşte periodic oaspeţilor săi se numără şi spectacolele de dans - deşi termenul nu-i chiar adecvat, pentru că avem de a face cu un gen insolit, căruia nici măcar denumirea de teatru-dans nu i se aplică întocmai. Sunt spectacole aflate la întretăierea teatrului dramatic cu teatrul de mişcare şi cu baletul, un mixaj greu descriptibil şi în care dozarea ingredientelor depinde de regizor; factorul comun al montărilor de asemenea tip este coregrafia, iar autorul coregrafiei este (singur sau în colaborare) Răzvan Mazilu. Îmi vine să cred că nu întâmplător a ajuns Mazilu aici: acest dansator de geniu, artist total şi persoană de impecabilă calitate umană, modest, generos şi cald, se integrează fără rest echipei Odeonului, iar spectacolele avându-l ca protagonist se "mulează" perfect pe specificul teatrului, chiar şi atunci când nu folosesc, practic, pe niciunul dintre membrii ansamblului, aşa cum s-a întâmplat la Un Tango Más. Aşa cum se întâmplă şi acum, la Block Bach.

Nu ştiu căruia dintre realizatorii spectacolului - regia: Alexandru Dabija; coregrafia: Răzvan Mazilu, Amir Kolben (Israel); scenografia: Alexandru Dabija, Laura Paraschiv; "visuals" (proiecţii, cum s-ar zice): Casa Gontz - i-a venit ideea de a transforma muzica lui Johann Sebastian Bach în pretext dramat(urg)ic, scenariu, schelet arhitectonic, fond sonor şi, într-un fel, personaj principal al unei întâmplări teatrale. În esenţă, nici nu contează. Ceea ce contează, în schimb, din plin este găselniţa extraordinară de a asocia această muzică unei istorioare ce s-ar putea numi "Poveste de la scara B" (sau A, sau 5, sau X): o mică "felie de viaţă" aducând alături o banală casnică (sau pensionară, sau dactilografă - Coca Bloos), un banal raper (sau băiat de cartier, sau băiat de băiat - C.R.B.L.) şi doi tineri (sau foarte tineri, sau încă tineri, dar îndrăgostiţi şi, de aceea, încă nu banali) blocatari (Monica Petrică şi Răzvan Mazilu), ale căror trasee zilnice se întâlnesc, pentru o clipă, pe scara ce duce la apartamentele-cutie. Fiecare dintre aceste (deloc) banale personaje desfăşoară scurte secvenţe din traiul său cotidian pe fundalul imaginilor prelucrate electronic ale omniprezentului bloc cu faţada cenuşie şi balcoanele pestriţe, ticsit de existenţele cenuşii ale pestriţilor săi "ocupanţi", dar şi pe fundalul sublimelor acorduri de orgă sau armonii corale ale muzicii lui Bach.

Contrastul are o forţă de impact explozivă: femeia ce îşi întrerupe privitul în gol pe fereastră ca să mestece cu religiozitate oul fiert scos cu grijă din sacoşă - episod a cărui intensitate emoţională doar formidabila actriţă pe nume Coca Bloos o putea construi atât de simplu şi de răscolitor -, blazatul pierde-vară ce îşi "lucrează" muşchii fără încetare şi fără gânduri - performanţă de ireproşabilă acurateţe a cântăreţului-dansator C.R.B.L. de la formaţia Simplu - şi îndrăgostiţii ce nu-şi pot dezlipi trupurile şi a căror iubire pare că invadează întregul univers - din nou în duet coregrafic, Monica Petrică şi Răzvan Mazilu ating desăvârşirea nu doar în desenul cinetic, în precizia execuţiei sau în incandescenţa sentimentului, ci şi în acea spiritualizare a mişcării ce devine marca lor caracteristică -, aceşti banali vecini de bloc sunt ridicaţi cu toţii, prin muzică, deasupra propriei lor vieţi, spre cerul înstelat de deasupra noastră. Cer care ne priveşte, la sfârşitul spectacolului, senin şi pur, de dincolo de acoperişul teatrului, ce se deschide fără zgomot, lăsând să pătrundă printre noi o suflare de vânt şi ţipetele păsărilor în amurg. Surpriza ne dezmeticeşte; ne dăm deodată seama că am smuls traiului în bloc o oră astrală. Ora - atât de scurtă - a unui spectacol pe care titlul comentariului de faţă îl descrie mult prea palid.



 Toate articolele despre Block Bach


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 E bine la bloc - Block Bach, Beatrice Lăpădat
 Pur şi Simplu Bach - Block Bach, Dan Boicea
 Galerie foto - Block Bach, Egyed Ufó Zoltán
 Teatrul Odeon la Paris - Block Bach, Mihaela Michailov
 Breakfast with God - Block Bach la Odeon, Oana Stoica
 Toate articolele despre Block Bach


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer