Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul DaKINO 2002

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Îngropat în scurt-metraje - Festivalul DaKINO 2002


Andrei Gorzo

noiembrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În faţa cutiilor din care se revărsau casete video cu scurtmetraje - propuneri pentru ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional de Film DaKINO - , m-am simţit uneori ca Forrest Gump zgîindu-se încîntat la viaţă ("Viaţa e ca o cutie cu bomboane de ciocolată: niciodată nu ştii ce-o să-ţi pice"), iar alteori m-am simţit ca Henry Fonda şi John Wayne, asediaţi de pieile-roşii la Fort Apache. Un milostiv instinct de conservare a intervenit la un moment dat, făcîndu-mă să pierd numărul filmelor, după primele două sute. La un moment dat m-am gîndit să renunţ la activităţile care n-aveau o legătură directă cu selecţia filmelor din festival: mersul la cinematograf, uitatul la ştiri, bărbieritul, comunicarea cu semenii şi alte chestii de-astea insignifiante. La un moment dat, mi se părea că singura persoană cu care mai are rost să comunic este colega mea, Irina Margareta Nistor, aflată undeva, sub un alt munte de casete, cu propriul ei video şi propria ei listă de "da"-uri şi "nu"-uri. Ei îi mai trimiteam cîte un mesaj telepatic, înainte de a adormi: "Tu ce-ai văzut în seara asta? L-ai văzut pe-ăla cu lumea întoarsă pe dos, în care bărbatul e trimis la bucătărie cu o palmă peste fund, în timp ce nevasta se uită la meciuri de fotbal, bea bere, rîgîie şi vorbeşte porcoşenii, împreună ce prietenele ei? Dar pe-ăla cu diavolul, care oferă un milion de euro în schimbul unei simple rugăminţi, cu condiţia ca rugămintea să fie repetată, în scris, de un milion de ori? Eu am avut o seară bună. L-am văzut pe cel cu băiatul care cerşeşte dragoste în metrou. Şi filmul cu băiatul şi prostituata, dar nu cel cu Maria Callas - celălalt. Şi cîteva documentare ruseşti, după care nu mai voiam să văd nimic altceva, ca să nu le stric efectul. Apropo, mă apropii de fundul sacului, dar mîine mai primesc unul, cu vreo şaizeci de casete. E ca în Fort Apache - tu eşti Fonda, eu sînt Wayne. Sau invers, dacă preferi." Dată fiind incoerenţa acestor gînduri, e posibil ca ele să nu fi ajuns la Irina Nistor. Oricum, de obicei nu mai eram în stare să aştept răspunsul ei telepatic şi adormeam.

Au existat seri cînd mîna mea, parcă vrăjită, scotea din cutie un film bun după altul - cele proaste parcă intraseră în pămînt. (Atunci ar fi fost momentul să joc la loto.) Caietul meu de notiţe păstrează şi acum urmele acelor seri, ca amintirea unei beţii euforice: "Da! Ţin neapărat să intre în competiţie - va ridica sala în picioare!"; sau: "Thriller spaniol al cărui erou se pomeneşte singur, noaptea, într-un cartier rău famat, pentru simplul motiv că, decît să merg în maşină cu un fan al lui Julio Iglesias, mai bine caut un taxi: un început perfect pentru un coşmar - da!"; sau: "Cum să nu? Comedioară neagră, crudă şi simpatică, numai bună de pus între două filme mai grave; pînă şi cîntecul e memorabil: Ah, ah, Balibalo, Balibalo est un salaud!"; sau această însemnare patetică: "Dacă mai există dreptate pe lume, acest film va lua un premiu."; sau acest edict cam întortocheat: "Orice film despre facerea unui film, în care filmul-din-film începe ca o biografie serioasă a lui Pasolini şi se transformă într-un horror porno, merită să intre în orice festival. Replică de neuitat: Meurs, Pasolini, foutu poete!" În astfel de momente, eram convins că a întocmi programul unui festival este cea mai bună slujbă din lume. Dar apoi au apărut filmele iraniene, ca să-mi arate cît de tare mă înşelasem.

Boom-ul filmelor iraniene la festivalurile internaţionale este un fenomen pe cît de greu de ignorat (la un moment dat, orice festival se comporta de parcă omiterea Iranului din palmares ar fi însemnat dezonoare şi dezastru), pe atît de greu de explicat: din cît am putut vedea (şi cumva am reuşit să văd toate scurt-metrajele trimise de şcoala iraniană de film; şi au trimis, nu glumă), am rămas cu impresia generală (stăruitoare ca un blestem) de pauperitate estetică şi cu impresia (încă şi mai dezagreabilă) de impostură - pauperitate estetică încercînd să treacă drept integritate morală. Ceea ce poate conduce la o explicaţie parţială a succesului lor, la festivalurile occidentale: un fel de penitenţă, din partea marilor cinematografii, care se simt atît de vinovate de risipa şi corupţia lor, încît ar premia orice li se pare suficient de "minimalist" şi amărît şi străin de plăcerile vieţii (inclusiv, de plăcerea de a face film). Dar Irina Nistor şi cu mine am mers înainte, simţind că, în pofida blestemului, pînă la urmă trebuie să găsim nişte filme iraniene prezentabile. Şi le-am găsit - în special la secţia animaţie. (În zona filmului de animaţie am avut, de altfel, l\'embarras du choix: multe filmuleţe excelente, din multe ţări. Pînă şi şcoala iraniană învie, cînd intră în această zonă.) Dar un blestem al filmului iranian tot există. Exemplu: un documentar iranian despre pescuit înseamnă 25 de minute de privit respectuos la un om care pescuieşte. Singura metodă de a vedea aşa ceva pînă la capăt este să te amăgeşti că, în ultimul minut, un monstru va ieşi din apă, luîndu-i pe pescar, regizor şi operator de pe capul tău, în stomacul său primitor. Nu că aş avea ceva împotriva pescuitului, ca sport sau ca subiect de documentar. E un subiect la fel de bun ca oricare altul - cîtă vreme documentariştii sînt ruşi sau sîrbi. De fapt, unul dintre filmele mele preferate, din cîte am selectat, a fost un documentar sîrb, care pur şi simplu te invita să te uiţi la toate mîinile care, pe parcursul unei zile, pipăie o pîine - de la mîinile gospodinei perfecţioniste care încearcă toate pîinile, ca să fie sigură că a ales-o pe cea mai bună, pînă la mîinile săracului care azi doar pipăie, pentru că n-are cu ce cumpăra, mîini neglijente, mîini nehotărîte, mîini nervoase, mîinile tale, mîinile mele. Ultima imagine - pîinile rămase pe rafturi la ora închiderii, pipăite de toată lumea, nedorite de nimeni - era atît de emoţionantă în umilinţa ei, în lipsa ei de importanţă, încît aveai senzaţia că ţi s-au deschis ochii: cît de des ne gîndim la tristeţea pîinilor necumpărate?, cît de des ne uităm bine la lume?

Imaginea acelor pîini m-a susţinut în clipa de restrişte cînd asupra mea s-a năpustit singura specie mai temută decît filmul iranian: filmul-românesc-cu-fiţe-n-cap, care nu se oboseşte uitîndu-se la pîini şi la fleacuri de-astea, ci se uită numai la cai albi şi are în cap numai majuscule - Sensul Vieţii, Sex, Puritate, Moarte, Dumnezeu, Artă - vraişte de majuscule. Eu le tot respingeam, iar ele tot veneau: ideea aceea blestemată (alt blestem) că o operă de artă se prepară din puţin Tarkovski, puţin Fellini, puţin Scorsese, puţin Tarantino, un citat din Nietzsche şi unul din Cioran, şi în final, la alegere, o imagine a purităţii (fetiţă în rochie albă pe pajişte) sau o interogaţie deznădăjduită ("Ce s-a ales din Iubire?"), sau amîndouă la un loc; acea lipsă stupefiantă de bun simţ, care te împiedică să realizezi că, dacă pui o actriţă să ţipe un discurs gen: "Eu nu vreau să mă fut! Eu vreau să Scriu Opere de Valoare şi să-mi rafinez Spiritul, căci Budismul e Calea!", orice public normal va exploda de rîs; convingerea aceea lunatică (dar mai nostimă) că orice fantezie sexuală de-a ta (deloc diferită, în esenţă, de fanteziile de care e plină presa de specialitate), orice vis care te-a tulburat (şi i-a adormit pe toţi cei cărora ai încercat să-l povesteşti), se transformă în lucruri importante, cu ajutorul peliculei şi al cîtorva trucuri învăţate din videoclipuri; impostura de a te arăta mai presus de naraţiunea convenţională, cînd de fapt nu eşti în stare de ea. Au existat, fireşte, şi excepţii (le veţi vedea la festival), dar, ca şi în cazul scurt-metrajelor iraniene, un blestem tot există. La un moment dat, speriat de un film pe care tocmai îl respinsesem, am scris în caietul meu de notiţe: "Şi pe deasupra, e evident că autorul se consideră un geniu. Un om de evitat." Şi fireşte că, dintre toţi oamenii ale căror filme le respinsesem, tocmai el m-a sunat ca să-mi ceară socoteală. Pretindea că e doar curios să-mi afle criteriile, dar nu curiozitatea îl făcuse să pună mîna pe telefon. Mă ura, indiferent de criteriile mele. El făcuse un film, îi dăduse drumul în lume şi o judecată de valoare venise ca nesimţita, să se posteze între filmul lui şi festivalul DaKINO. Ce dacă judecata respectivă nu fusese un atac, ci o respingere, în urma căreia filmul său se alătura altor zeci de filme respinse? Tot atac se numea, şi insulta era cu atît mai greu de suportat cu cît se ştie - nu-i aşa? - că singura scuză a unui critic de film, aici sau la Hollywood, este că judecăţile sale nu au, de obicei, nici o influenţă. Vorbind cu el la telefon, mi-am dat seama că mai avusesem această conversaţie - prima oară, pe vremea cînd eram încă la liceu şi avusesem naivitatea de a-i spune unui student la operatorie (care mai era şi beat) că mă interesează critica de film; iar el, pe jumătate ameninţător, pe jumătate lacrimogen, mă pusese la curent cu efortul pe care-l implică realizarea unui film (nu şi cu efortul pe care-l implică vizionarea unui film prost) şi îmi descrisese un personaj slut, pizmaş, acrit, neputincios, setos de sînge năvalnic de artist - acela era criticul de film. Acest romantism caraghios (artistul iubeşte, deci creează, criticul nu poate crea, deci urăşte, deci distruge) făcea furori şi în Facultatea de Film, cînd am fost admis într-o secţie cu dublă specializare - scenaristică şi filmologie. Unii dintre colegii mei păreau destul de jenaţi de jumătatea aceea de etichetă filmologică - parcă ar fi fost o tinichea ce le fusese agăţată de coadă, cu forţa. Şi n-am înţeles niciodată prea bine dacă, atunci cînd ne numeau critici, studenţii la regie încercau să ne jignească sau doar să ne tachineze. Cînd m-am urcat în căruţa şcolii de film, filmologia era a cincea roată, iar cînd am coborît, nu mai era nici măcar atît. Deci cine să pregătească un tînăr regizor român, pentru întîlnirea cu critica? Cine să-i explice că a scrie despre cinema poate fi o dovadă a iubirii pentru cinema - o dovadă mai bună, în orice caz, decît filmuleţele în care pelicula e utilizată de parcă ar fi un accesoriu cumpărat de la sex shop? În orice caz, nu festivalurile studenţeşti la care, dacă cineva vrea să se considere un vizionar sau un copil teribil, nu va fi contrazis (şi poate chiar va fi premiat). Nici contextul cinematografic din afara şcolii, atît de ostil încît tînărul poate fi scuzat dacă se aşteaptă ca noi să ne închinăm cu amîndouă mîinile în faţa reuşitei sale de a face un film - oricum ar fi acesta. Şi nici măcar comunitatea criticilor, cu firicelul ei de voce şi obiceiurile ei prudente, diplomatice (toată lumea cunoaşte pe toată lumea) şi propria ei incapacitate de a primi critici (recent, simplul refuz al lui Alex. Leo Şerban de a întîmpina evlavios o carte de cinema a fost suficient, pentru a ofusca o parte din comunitate). Deci nu-i de mirare că m-am pomenit dînd socoteală la telefon pentru criteriile mele, ca şi cum selecţia unor filme ar fi o ştiinţă exactă.

Chiar aşa: care au fost criteriile? Nimic bătut în cuie. am încercat să nu fim mai puţin exigenţi cu filmele iraniene decît cu cele franceze, sau mai puţin exigenţi cu filmele româneşti decît cu cele iraniene. Am apreciat gagul scurt şi imparabil, nuvela solidă, construită fără grabă (chiar dacă, din punct de vedere tehnic, ea înceta să mai fie un scurt-metraj), capacitatea de a crea, în numai cîteva minute, o lume nouă, coerentă, sieşi suficientă, experimentul în care spectatorul, dacă acceptă să plonjeze, are şanse să pescuiască ceva preţios, capacitatea de a spune simplu un lucru simplu, personajul căruia îi sînt de-ajuns o replică şi un prim-plan ca să prindă de memoria ta şi să nu-i mai dea drumul, experienţa care te face să redescoperi cu intensitate lucruri pe care credeai că le cunoşti, conceptul-beton şi conceptul-dinamită, capacitatea regizorului de a-ţi comunica de la primele cadre că eşti pe mîini bune, echilibrul, dificil de găsit, între graţie şi gravitate, chiar simplul exerciţiu tehnic arzînd de la febra de a face film. Astea, printre multe alte lucruri.



 Toate articolele despre Festivalul DaKINO 2002


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Scrisoare deschisă către reprezentanţii presei române de film - Epilog DaKINO 2002 , Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer