Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

La Sacile, filmele sunt mute


Andrei Gorzo

Deci, noiembrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dragi prieteni,

cu ceva timp în urmă vă scriam despre un festival de film mut la care Andrei Gorzo a fost invitat şi căutam o soluţie prin care să fie ajutat să facă deplasarea. Cu sprijinul unor apropiaţi ai LiterNet-ului, >Andrei a putut participa la această adevărată sărbătoare a filmului, despre care povesteşte în cele ce urmează. (Răzvan Penescu)

Cinematografele nickelodeon au apărut în America în 1904, s-au înmulţit cu o energie fenomenală (în 1908 existau 800 de săli numai în New York) şi au încetat să mai intereseze publicul (imigranţii, clasa muncitoare, clasa de mijloc) odată cu primul războiul mondial şi cu ascensiunea filmului de lungmetraj. Un spectacol de nickelodeon era un amestec de vodevil, circ, karaoke şi, desigur, film: pachete de filmuleţe, nici unul mai lung de zece minute, întregul pachet cântărit, ca să nu depăşească un kilogram; filme de animaţie, filme iluzioniste (trick films), comedii, actualităţi, poveşti de dragoste, feerii. Spectatorii tăbărau pe cele 250-400 de locuri dintr-o sală, întârziaţii şi nedescurcăreţii se mulţumeau cu podeaua, toţi fumau ca turcii, comentau ce se întâmplă pe ecran în toate limbile posibile, iar comicilor de pe scenă le dădeau la schimb propriile bancuri. Pe lângă ei, spectatorii de azi, de la cinematograful Patria, par la fel de cuminţi precum cei de la Festivalul Enescu. Dar directorii de nickelodeon erau obligaţi să vegheze la respectarea bunei cuviinţe şi, mai mult decât atât, să contribuie prin spectacolele lor la transformarea hoardelor de imigranţi-spectatori în comunităţi americane-model; până şi luminile rămâneau aprinse, pentru ca entuziasmul general să nu şifoneze cumva virtutea vreunei spectatoare.

Toate astea ca să vă explic cum am ajuns să stau în mijlocul unei ciurde de copii italieni surescitaţi, pe podeaua unui cinematograf, într-o duminică de octombrie - numai soare italian şi clopote de biserică - să stau, aşadar, în înghesuiala de la Teatro Ruffo din Sacile, să râd la aceleaşi scheciuri la care a râs, probabil, publicul de nickelodeon din octombrie 1912, iar apoi să cânt, cu toată gura şi cu toată sala, un cântec din 1909 (Beautiful Eyes), iar apoi să văd legendarul film al lui Georges Melies Excursion dans la lune (1902): două ore de nickelodeon, în 2002. Sala era perfectă: genul acela de cinematograf de provincie italiană, cum aţi văzut în Cinema Paradiso; nu lipsea decât fumul de ţigară. Reconstituirea unui show tipic de nickelodeon era şi ea aproape perfectă; nu lipsea decât un filmuleţ de actualităţi (din 1910, să spunem), ca să îmbin plăcutul cu utilul - să aflu şi eu ce se mai întâmplă în lume. Şi orăşelul era perfect: Sacile, la vreo 70 de kilometri de Veneţia, cu vreo 17 500 de locuitori, cu 10 poduri peste râul Livenza, cu o campanilă înaltă de 52 de metri, având în vârf un înger de bronz, şi cu Palazzo Flangini Biglia, pe unde au trecut Maria de Austria şi Napoleon, care acum este cartierul general al Festivalului de Film Mut (Giornate del cinema muto), ajuns la cea de-a 21-a ediţie. Publicul, la rândul său, era mai mult sau mai puţin perfect - cu numai o doagă sau două lipsă. Directorul festivalului, istoricul britanic de film David Robinson (autorul unei biografii monumentale, probabil definitive, a lui Chaplin), m-a pus la curent cu situaţia: "800 de oameni din toată lumea, veniţi aici doar ca să vadă filme mute, o săptămână întreagă, de dimineaţa până după miezul nopţii!" Pe baza informaţiilor de care dispun, nu exclud posibilitatea că Robinson e un înger incognito. (În timp ce mă conducea spre unul din restaurantele lui preferate, în seara sosirii mele, mi s-a părut că paşii lui se opreau în aer, la 5-10 centimetri deasupra trotuarului ud de ploaie; dar se poate să fi fost de vină oboseala).

Nu veţi fi prea impresionaţi dacă voi spune că anul acesta, la Sacile s-au văzut, printre multe alte lucruri, scurtmetrajele realizate de D.W. Griffith în 1912. Sper să vă impresionez un pic mai tare, precizând că în 1912, Griffith făcea uneori câte două filme pe săptămână. E impresionant să-l descoperi pe marele pionier, aflat aici la câţiva ani distanţă de capodoperele sale (Naşterea unei naţiuni / The Birth of a Nation - 1915, Intoleranţă / Intolerance - 1916), bătând în cuie, de la un film la altul, regulile gramaticale ale limbajului cinematografic, combinând la nesfârşit subiecte şi predicate, atribute şi complemente, experimentând şi perfecţionând tehnici de suspans, de unul singur, fără înaintaşi, fără altă sursă de inspiraţie decât ce făcuse Dickens, în literatură. Unele dintre aceste scurtmetraje sunt superbe. La altele chicoteşti. Griffith a fost un vizionar, datorită căruia arta povestirii cinematografice a ajuns, în numai câţiva de la naştere, la modernism (Intoleranţă e alcătuit din naraţiuni paralele şi salturi peste timp); dar acest inovator din secolul XX avea o sensibilitate de secolul XIX, depăşită de vremuri. În scurtmetrajul When Kings Were the Law, nestăpânitul rege al Romandei (!) îşi pedepseşte amanta infidelă, zidind-o de vie; apoi află că infidela era de fapt fidelă, dărâmă zidul ca s-o salveze şi s-o facă din nou amanta lui, iar ea nu pare să-i poarte pică (la urma urmei, ce-ar fi dragostea fără o ceartă, un om zidit de viu, un cap tăiat, măcar din când în când?), ba chiar îi e recunoscătoare regelui (eroului), pentru că a salvat-o. Dacă nu chicoteşti la aşa ceva, înseamnă că ceva nu e în regulă cu tine.

De fapt, au existat momente când mi-am zis că totul nu e în regulă cu cinefilii adunaţi la Sacile. Am aplaudat cu toţii prestaţia Clarei Bow în It (1927) şi aveam toate motivele s-o aplaudăm: Clara Bow, acum, e la fel de sprinţară şi de sexy ca întotdeauna. Am aplaudat-o pe Gloria Swanson într-o comedie din 1925 şi, iarăşi, aveam toate motivele: comediana Swanson este o revelaţie. L-am aplaudat pe Erich von Stroheim într-un rol episodic şi omagiul nu era deplasat: oricât de mic ar fi rolul, von Stroheim rămâne mare. L-am aplaudat pe marele regizor Carl Dreyer de cum i-a apărut numele pe genericul unui film şi ar fi trebuit să-l aplaudăm mai tare. Dar atunci când realizezi că eşti unul dintre puţinii filistini care refuză să aplaude un filmuleţ elveţian de actualităţi din 1923, despre culesul de struguri (aplauzele au durat aproape cât filmul), începi să priveşti în jur cu teamă. La plecarea din Sacile, aveam o părere mai proastă despre cultura mea cinematografică decât la sosire, în schimb aveam o părere mai bună despre sănătatea mea mintală.

Anul trecut, când a venit la Bucureşti ca invitat al Festivalului Filmului Britanic, David Robinson mi-a spus că filmul mut n-ar trebui considerat "o formă imperfectă de cinema, un stadiu în dezvoltarea lui". E ceva diferit de filmul aşa cum îl înţelegem astăzi: o altă artă, dispărută. Dar nu moartă. Uitându-mă la toate filmele acelea (unele dintre ele, în copii păstrate cu grijă, iar altele, în versiuni restaurate cu devotament şi ani întregi de muncă, astfel încât păreau nou-nouţe), ascultând acompaniamentul live (un pian, o vioară, iar la proiecţiile speciale, o întreagă orchestră), descoperind cât de comică putea să fie Gloria Swanson, cât de intuitiv putea să fie Griffith, cât de nouă poate să pară Clara Bow, m-am trezit murmurând versul lui Philip Larkin: "What will survive of us is love."



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Maraton de animaţii Happy Family - gratuit pentru copiii cu vârsta sub 12 ani -, Comunicat de presă
 Începe cea de-a şasea ediţie a caravanei Zilele Filmului Românesc, 2017, Comunicat de presă
 Zilele Filmului: Memoria Holocaustului (In Memoriam Elie Wiesel), 2017, Comunicat de presă
 Filmele LUX. 10 pentru 10 la Cinema Elvira Popescu din Bucureşti, Comunicat de presă
 Gânduri pe marginea unui interviu cu Radu Jude, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer