La vremea când citiţi aceste rânduri, ceva din frenezia primului Palme d'Or românesc pentru lungmetraj se va fi dus cu siguranţă. La vremea la care le pun pe hârtie, însă, ea e încă în toi. Ca şi intensitatea reacţiilor trezite de întreg palmaresul extrem de favorabil României al acestei ediţii aniversare.
Nu ştiu ce se mai poate spune acum despre
4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (Palme d'Or şi Premiul FIPRESCI) care să nu fi fost scris deja. Povestea studentei (Anamaria Marinca) pusă în faţa unor opţiuni tot mai dificil / periculoase în încercarea de
a-şi ajuta prietena aiurită (Laura Vasiliu) să facă un avort pe vremea ultimilor ani ai comunismului autohton oglindeşte perfect (şi discret) mizeria şi oroarea existenţei
într-un regim totalitar. E filmată majoritar din mână, în cadre lungi şi tonuri reci,
care-ţi transmit integral angoasa crescândă a fetei pe măsură ce situaţia degenerează. O cursă
contra-cronometru în care camera
n-o abandonează practic nici un moment pe eroina hăituită din toate părţile (onctuosul individ care ar trebui să rezolve "treaba", recepţia hotelului, iubitul insistent...) ce te ţine cu sufletul la gură, asemeni unui veritabil thriller morbid, şi pare gândită să te forţeze să te întrebi cât de distrugătoare se poate dovedi generozitatea.
La polul opus,
Mogari no mori (Naomi Kawase) - câştigătorul Marelui Premiu al Juriului: un film tern, plicticos şi care se foloseşte de un insert pe genericul final pentru
a-ţi transmite ceea ce ar fi trebuit să te facă să simţi / înţelegi (şi nu reuşeşte!) până atunci: istoria bătrânului îndoliat şi a fetei care trebuie să aibă grijă de el
într-un soi de sanatoriu contemporan. Aşa cum Premiul Juriului
s-a dus,
ex-aequo, spre o animaţie emoţionantă dar (politic-)controversată (
Persepolis) şi spre cea mai recentă fiţă a unui răsfăţat al
Cannes-ului, mexicanul Carlos Reygadas,
Stellet Licht - dramă despre adulter, extrem de lung(it)ă şi
artsy care îşi ia cele mai bune / tuşante momente din
Ordet-ul lui Dreyer fără a reuşi să le justifice.
Un premiu meritat a fost cel de regie, atribuit lui Julian Schnabel pentru
Le Scaphandre et le Papillon, adaptare a memoriilor fostului editor al
Elle-ului franţuzesc, făcută de foarte
new-yorkez-ul artist plastic / autor cu actori şi bani din Hexagon: o istorie emoţionantă şi inventivă vizual, în pare parte filmată din perspectiva eroului paralizat complet în afara unei pleoape pe care învaţă să o folosească pentru
a-şi dicta memoriile. Poate una dintre cele mai bune metafore pentru statutul iubitorului (obsesiv) de cinema.
Frumoasa coreeancă
Do-yeon Jeon a câştigat premiul de interpretare feminină pentru rolul îndurerat din
Secret Sunshine (Lee
Chang-dong, autor al unui sinistru
Oasis); mai surprinzător a fost pandantul masculin - Konstantin Lavronenko, bărbatul dur şi crud din
Izgnanie al lui Andrei Zvyagintsev (semnatar al unui mult supraevaluat
Vozvraschenie / The Return în 2003).
Fatih Akin
s-a ales cu Premiul de scenariu şi cel al Juriului Ecumenic pentru frumosul
Auf der anderen seite, urmare mai sedată & matură la ardentul
Gegen die Wand. Iar premiul special al ediţiei 60
s-a dus la deja Palme
d'Or-izatul Gus van Sant (
Elephant) pentru un alt episod frisonant din saga adolescenţilor pierduţi ai Americii,
Paranoid Park - mai sensibil decât un Larry Clarke, eliptic şi experimental. Să mai amintim doar celălalt premiu autohton,
Un Certain Regard (câştigat acum doi ani de
Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu), prezentat de o Pascale Ferran (preşedinta juriului) transpusă şi în pragul lacrimilor:
California Dreamin' (nesfârşit) al lui Cristian Nemescu, episod tragic / hilar din România
post-revoluţionară ce revelează un regizor mult mai matur şi capabil să îmbine
entertainment-ul cu poezia şi fineţurile
cinema-ului de autor decât
te-ar fi făcut să presupui vârsta lui. Pe scurt, o ediţie care a făcut o lume întreagă să vorbească despre o cinematografie mică, ale cărei probleme sunt, însă, departe de a se fi rezolvat.
(Deplasare realizată cu sprijinul
Bancpost şi
Rotary Club Bucureşti)