În urmă cu douăzeci de ani fratele meu mă lua de mînă şi mă ducea la
Star Wars. Era primul meu contact cu basmul cinematografic, la o vîrstă la care nu ştiam ce înseamnă a citi sau a scrie. Nu am înţeles mare lucru din desfăşurarea conflictuală a poveştii, însă la ieşire
mi-era clar: cînd urma să ajung mare, voiam să fiu cavaler Jedi. Am văzut atunci
The Empire Strikes Back şi, dincolo de modalitatea în care
l-am perceput pe Yoda - doream să îmi fie maestru -, ceea ce îmi amintesc şi acum e spaima pe care am
tras-o cînd a apărut pe ecran Chewbacca. Am început să plîng şi
l-am întrebat pe
frate-miu dacă urmează să fiu mîncat. El
m-a calmat rapid
spunîndu-mi că nu am de ce să ma îngrijorez fiindcă e unul dintre cei buni, că e
"de-al nostru"! În zbenguiala copilăriei, înţeleptul Yoda începuse
a-mi fi mentor spiritual, din umbră, astfel că încercam non stop
să-mi descopăr însuşiri telekinezice. După Revoluţie aveam abţibilduri cu el, postere. Era o modă: expediai mărci poştale către diverse reviste, iar dacă publicaţia era
Kino, să spunem, germanii îţi trimiteau cadou unu sau două numere.
Probabil că dacă aş fi văzut în acele vremuri
Transformers, sau măcar dacă ar fi fost prezente şi prin casele noastre jucăriile de la care a pornit întreaga aventură, atunci copilăria mea ar fi avut alte coordonate, mai tehnice, legate de
maşini-robot, nu fantezii privind cucerirea galaxiilor sau visul de a mă duela cu săbii laser. Impactul pe care
l-a avut
Star Wars asupra generaţiilor '70 şi '80 îl va avea
Transformers asupra copiilor din anii 2000. Şi va fi o serie de filme cu aceleaşi personaje, astfel că nu peste mulţi ani se va putea vorbi de
febra Transformers în rîndul picilor de astăzi. Aşadar: nu le refuzaţi copiilor o asemenea experienţă cinematografică! Arată extraordinar, ai putea jura că toate personajele fabuloase din film ar fi chiar din curtea de peste drum. Povestea emană o bunătate încîntătoare. Şi pentru orice părinte, filmul e un excelent prilej de a redescoperi copilăria.
În
Transformers intriga e simplă: după ce
într-un război
şi-au distrus propria planetă şi civilizaţia, inteligenţe superioare bune ajung printre noi pentru a suprima un cub primordial căzut pe pămînt, în ale cărui puteri, dacă ar pica pe mîinile inteligenţelor rele, ar putea sta sfîrşitul omenirii. Ce buni se numesc Autoboţi - imenşi roboţi care pe pămînt se ascund sub chipul unor maşini -, cei răi se numesc Înşelători şi au aceeaşi structură fizică precum Autoboţii. Aceştia din urmă au venit să îi apere pe oameni de potenţialul malefic al urmelor civilizaţiei lor. Autoboţii sînt un fel de Schwarzenegger din
Terminator 2, luptă pentru oameni şi le cîştigă ajutorul împotriva Înşelătorilor, un fel de T-1000 (din acelaşi
Terminator 2) aciuiaţi pe aci pentru a pune mîna pe respectivul cub. În film, încadrarea ingenioasă a unor elemente reale cu diverse ficţiuni, în desfăşurări ce ar ţine de
Dosarele X, face întreaga spunere ademenitoare, precum o pîine caldă, proaspăt scoasă din cuptor - unul hollywoodian - spre bucuria copiilor.
Istoria de pe ecran
m-a cucerit prin "neseriozitatea" sa. Nu sînt momente în care să simţi că cineva este în pericol, altcineva decît seria
Star Wars, indiferent cît de mult se aprinde ecranul din cauza exploziilor. Un umor facil şi o suplă superficialitate urmăresc fiecare secvenţă, vorbind cu drag despre joaca înflăcărată din film. Personajele extraterestre bune rostesc numai tîmpenii - şi nici
nu-i de mirare, fiindcă ei afirmă că au învăţat limbajul uman de pe internet. Puşi mereu pe şotii, Autoboţii adorm în spectator logica vieţii cotidiene, pentru
a-i deschide, în schimb, o ţară a minunilor. Iar cînd joaca devine serioasă, tensiunea creşte uşor pentru a pune în valoare ceea ce este bun în fiecare privitor. În stilul cald, nostim şi feeric al lui
E.T. sau
A.I. Artificial Intelligence, însă fără un efort narativ considerabil, ci
bazîndu-se pe o empatie imediată
spectator-film, istoria de pe ecran cîştigă privitorul de partea extratereştrilor buni şi a tinerilor veniţi în ajutorul lor. Astfel, fiece moment în care Autoboţii suferă - mai ales cînd suferă din cauza oamenilor - spectatorul este constrîns emoţional să caute să fie mai virtuos, măcar pentru a suplini lipsa chibzuielii vizibilă pe ecran.
În aceasta constă dulceaţa lui
Transformers. Un stil surprinzător venind din partea realizatorului unui jalnic
Armageddon, un film cu o poveste atît de crîncen pornită să umezească ochii privitorilor încît poate deranja metabolismul oricui, motiv pentru care, pînă acum, cu lacrimi de crocodil în ochi, am căutat să refuz orice propunere cinematografică venită din partea lui Michael Bay.
Încă un moment din
Transformers: finalul... Finalul îţi umple pieptul de mîndrie, în acea clipă nu poţi decît să te bucuri că eşti un exemplar al rasei umane! E o motivaţie insuflată şi de
300. Doar că povestea aceea lucrează în zona vigorii, descătuşează o forţă brută, primară, în vreme ce discursul din
Transformers caută armonia, convieţuirea, tihna.