Jean Renoir spunea că "lucrul minunat în legătură cu westernurile este că toate sînt de fapt acelaşi film".
Se referea la westernul tradiţional. Modelul clasic e Diligenţa / Stagecoach lui John Ford: are filmări splendide în Monument Valley; printre personaje are un doctor alcoolic şi un cartofor galant; inima tîrfei e de aur curat, iar John Wayne n-a fost niciodată mai simpatic decît atunci cînd, zîmbind cald şi timid în faţa ei, îi oferă apă, cerîndu-şi iertare că, spre deoebire de cartofor, el n-are un pahar de aur.
Văzut astăzi, filmul poate părea naiv şi plin de clişee, în parte pentru că a fost atît de imitat, în parte pentru că e atît de pur: povestea e atît de simplă, motivaţiile personajelor sînt atît de clare, încît totul e ca un ritual. Fără nici un efort din partea realizatorilor, personajele devin nişte zeităţi, peisajul devine mitic, realitatea acelei epoci din istoria Americii se estompează, westernul e o reverie care poate să călătorească oriunde în lume, un ceremonial care, cu modificări de recuzită, poate să intre în orice cultură.
Şi ce departe a călătorit westernul! În Japonia a avut parte de o apoteoză, în Cei şapte samurai / The Seven samurai, şi şi-a pierdut o parte din puritate (care, oricum, nu prea mai era autentică - era deja simulată şi ipocrită), în Yojimbo. Samuraii s-au întors în America, unde au devenit Cei şapte magnifici, care au plecat la rîndul lor prin lume (Salman Rushdie ne asigură că studiourile din Bombay au realizat nenumărate remake-uri după Cei şapte magnifici / The Magnificent Seven). Yojimbo s-a întors prin Italia, unde şi-a pierdut cîtă inocenţă (sau ipocrizie) îi mai rămăsese, şi astfel au apărut westernurile spaghetti, în care eroul nu mai aşteaptă ca duşmanul să se pregătească de luptă, ci trage primul. Pentru Sergio Leone, care a creat westernul spaghetti, nu conta morala genului - ceremonialul era totul. Wim Wenders, un admirator al westernului, a văzut (din Germania, un alt loc unde putem găsi Vestul sălbatic) în capodopera lui Leone, Once Upon a Time in the West, o lungă ceremonie funebră: italienii îngropau genul. Au mai existat westernuri "de acţiune", westernuri "mature", westernuri "murdare", westernuri "urbane, westernuri "crepusculare", westernuri "la mişto", westernuri "fasciste", "anti-westernuri anti-americane"... Şi-n tot acest timp, a continuat să călătorească: pînă şi în cinematograful românesc, umbra lui John Ford dă tîrcoale Morii cu noroc, iar umbra lui Sam Peckinpah trebuie să fi privit peste umărul lui Mircea Veroiu filmările la Aşteptînd un tren (un film de război, dar mult mai western decît comediile acelea cu ardeleni).
Westernul a murit la un moment dat. Din cînd în cînd mai apare cîte unul, iar atunci cînd are succes şi cîştigă nişte premii (ca Necruţătorul / The Unforgiven lui Clint Eastwood), se vorbeşte o vreme despre o "renaştere". Dar westernul e mai mult sau mai puţin mort. Mă întreb cît de mare a avut timp să crească, înainte de a muri. Revăzut după mulţi ani, un western ca Hombre, care mă şocase prin maturitatea lui, mi se pare adolescentin: personajele discută dispariţia lui Dumnezeu, iar eroul (Paul Newman) e un metis care nu se mai poate apropia de nici una dintre rase, şi atunci îşi caută moartea..."Hombre e westernul aflat în una din ultimele lui faze, după ce şi-a pierdut inocenţa şi a călătorit mult prin lumea modernă, de unde s-a întors cu idei despre alienare şi frustrare sexuală, despre războiul din Vietnam şi cenuşa ce se cuvine turnată în cap. Nu-l ironizez. Într-o după-amiază recentă de duminică, fusesem invitat undeva la masă, televizorul mergea şi nu-l prea băga nimeni în seamă, pe Prima TV sau pe Antena 1 era Hombre, şi m-am pomenit luîndu-i-o înainte lui Paul Newman cu replici pe care uitasem că le-am păstrat în memorie. Cînd Newman alungă în deşert un personaj antipatic şi acesta întreabă: "Mă laşi să iau ceva cu mine?", am răspuns tare, mai rapid decît Newman: "Viaţa ta."
Era ca şi cum telespectatorul distrat de azi încerca, prin această replică, să regăsească lungimea de undă a cinefilului de ieri, care nu rata nici un western şi le lua în serios pe toate. La masă, conversaţia s-a întrerupt.
N-am mai revăzut de mult Necruţătorul / The Unforgiven sau Hoarda sălbatică / The Wild Bunch: mi se păreau atît de mari, de mature şi de importante pentru istoria cinematografului (pe care abia începeam să o cunosc), încît mă tem acum să-mi verific impresiile. Dar, de cînd Prima şi Antena 1 difuzează westernuri, m-am obişnuit să las televizorul să meargă. Unele dintre ele par puţin obosite, ca şi cum ar fi călătorit prea mult, dar mi se par bune, în lîncezeala după-amiezei de duminică. Cum îmi spune un prieten: "Chiar în cel mai prost western, caii sînt frumoşi şi peisajele măreţe. Şi dacă muzica e de Morricone, nu-mi trebuie mai mult."