Dincolo de multele defecte şi printre numeroasele calităţi, festivalul Dakino o are şi pe aceea (calitate, adică) de a aduce, fie şi pentru o singură proiecţie, filme de lung-metraj de (un anume) succes în străinătate şi care pe ecranele româneşti au şanse minuscule de a intra.
Dakino este el însuşi un festival al cărui obiect de activitate este un gen underground: scurt-metrajul (fie el de ficţiune, documentar sau de animaţie). Ajunşi aici, ar trebui poate explicată noţiunea de underground, pentru că ea e foarte "fluă", mai precis îşi găseşte sensul doar în sistemul de referinţă la care ne raportăm. De aceea, pentru ca enunţurile să fie corecte, trebuie definit de fiecare dată respectivul sistem de referinţă. Desigur, în sens foarte larg, noţiunea de underground (cuvîntul nici măcar nu a intrat în DEX) în artă se referă la un produs/gen/grup consumat şi gustat de un număr foarte limitat de consumatori şi (intenţionat sau nu) foarte puţin mediatizat. Iată că, pentru scurt-metraj de exemplu, s-ar potrivi acest sistem de referinţă - puţină lume consumă şi gustă acest gen printre consumatorii de film.
Revenind la lung-metrajele amintite, unul dintre ele este Ghost Dog: The Way of the Samurai / Ghost Dog: Calea samuraiului :(1999), pe care Independenţa Film are meritul de a se fi aventurat să-l aducă pe ecranele româneşti. Jim Jarmusch este capul de afiş al independenţilor americani şi unul din simbolurile underground-ului cinematografic de peste ocean. Aici noţiunea de underground se raportează la legea pieţei şi la filmul hollywoodian. Dacă ar fi să luăm ca referinţă zona festivalurilor de film, Jarmusch nu mai e de mult un obscur, ci unul din favoriţi. De asemenea, privite din perspectivă europeană, filmele lui Jarmusch din nou nu-şi justifică atributul de underground. Un negru new-yorkez ce trăieşte conform codului samurailor, fata unui mafiot citind Rashomon, un francez şi un american ce conversează, vorbind fiecare limba lui şi totuşi înţelegîndu-se perfect - sunt doar cîteva pe care Jarmusch le propune şi pe care trebuie să le accepţi în Ghost Dog. Dublate de un ritm lent (dar susţinut), convenţiile şi trimiterile livreşti imprimă tuşa underground acestui stranger-than-paradise regizor. Că elucubraţiile intelectuale ale lui Jarmusch sunt exagerate pe alocuri, şi ăsta e un fapt...
Cazul lui Wim Wenders e cu atît mai aparte, cu cît el însuşi se raportează permanent la filmul american. Dacă ar rămîne în zona europeană, Wenders ar fi ca mulţi dintre compatrioţii lui (vest)germani care s-au afirmat în anii '60 -'70 - autorul unui cinematograf personal şi un nume în istoria filmului. Pentru el însă, doar cinematograful american e capabil să spună coerent o poveste pe ecran, de aceea optează de multe ori să turneze în SUA şi prin aceasta plonjează, cu sau fără voia lui, în zona underground. Cu Buena Vista Social Club (1999) intră chiar într-o dublă zonă underground: 1. prin însuşi modul lui de a face film de autor, european, în spaţiul american şi 2. prin genul filmului - lung-metraj documentar. Cine se aştepta, prin acest film, să vadă un Wenders clasic, a fost cel puţin surprins (plăcut sau nu, de la caz la caz). Mai întîi prin faptul că filmul (deşi Wenders nu e la primul lui documentar de lung-metraj - Tokyo-Ga, din '85, e unul din punctele de referinţă din filmografia lui), iar apoi prin faptul că peste 3/4 din proiecţie este muzică (una superbă, ce-i drept).
Cu Baise-moi (2000), al franţuzoaicelor Coralie Trinh Thi şi Virginie Despentes, lucrurile se complică încă şi mai mult. Intrăm într-o zonă explozibil de underground - genul porno - filmul a suscitat multe reacţii. În fond însă, abordarea nici măcar nu e nouă - în Franţa, Catherine Breillat e deja o "clasică" a acestui gen care combină eroticul cu arta, iar al său Romance X stîrnise anul trecut multe dispute. A nu se înţelege că eroticul nu poate fi abordat dinspre artă, doar că în cazul lui Baise-moi el este o formă de porno soft (n-am văzut decît secvenţe din film, revelatoare însă pentru aserţiunea de mai sus; doar că nu mă pot pronunţa şi asupra calităţilor lui estetice). De observat că şi acesta plonjează într-o dublă zonă underground: 1. prin apartenenţa la porno/erotic şi 2. prin apartenenţa (cel puţin în intenţie) la genul de artă. El stîrneşte, anul acesta, încă şi mai multe dispute decît Romance X şi e interzis în Franţa, iar în România aceeaşi Independenţa Film avea intenţia de a-l distribui, dar încă nu a obţinut viza CNA-ului. Personal, sunt din principiu împotriva cenzurii de orice fel - publicul trebuie doar avertizat, iar mai departe va decide singur dacă să-l vadă sau nu. Oricum, e de remarcat că interdicţia are întotdeauna efectul contrar - fructul oprit e mult mai apetisant. Iar un scandal poate arunca filmul într-o zonă de pseudo-underground (sau poate de semi-underground), dată fiind probabilitatea mare de a deveni un film de box-office.