Am trăit să-i vedem pe Rolling Stones

Acum 44 de ani, în The Crawdaddy Club din suburbiile Londrei, The Beatles participau la concertul unor băieţi care în scurt timp aveau să schimbe pentru totdeauna faţa rockului şi imaginea vedetei de scenă. De atunci, rocile dure ale muzicii se rostogolesc permanent şi nu dau niciun semn că ar vrea să se oprească. La îndemnul Vodafone Best Music, vor face, totuşi, un mic popas pe Lia Manoliu.


Esenţa Rock'n'Roll

Dacă ar fi să luăm acum o trupă care cântă şi sună cum sunau The Rolling Stones în 1962 şi să încercăm să o lansăm pe o piaţă oarecare, fie ea dezvoltată şi fără taine sau haotică şi limitată, şansele ar fi exact zero. Pun rămăşag pe lipsa totală de şanse a unor băieţi care vor să înceapă o carieră fabuloasă doar prin plăcerea de a cânta şi convingerea că e cel mai bun lucru pe care-l pot face. În schimb, fenomenul de la începutul anilor '60 m-a făcut să cred că marele paradox al muzicii poate fi confirmat: poţi să cânţi prost şi să suni bine. La fel şi graniţa dintre rock'n'roll şi pop, cel puţin în ceea ce priveşte fenomenul Stones.

Atunci de ce este obligatoriu să vedem un concert cu ei? În primul rând pentru că alţii din generaţia lor care să exprime mai clar esenţa rock'n'roll nu mai există decât pe CD sau DVD. Pe urmă, o producţie la nivelul turneului A Bigger Bang n-a prea mai existat, iar spectacolul oferit este halucinant.

Uiţi de rock. Aici intervine tehnologia şi tot ce nu exista atunci când ei au pornit la drum.

Şi industria pop, care are marele merit de a conserva acest fenomen. Păcat că nu are interes să-l perpetueze. Şi nu în ultimul rând mergem pentru acele piese, refrene, titluri care au devenit lozincile unei adolescenţe frustrante. Nu-i am pe lista de favoriţi, dar m-au convins. Merg la concert.

(Berti Barbera) Stones our Souls!

Am admirat întotdeauna modul în care Stones au ştiut să extragă nectarul din bluesul languros, rock'n'roll-ul efervescent şi punk-ul extravagant, pentru a da lumii un produs care, cu bune şi rele, a scris istorie. Îmi place mai ales felul în care au reuşit să stea împreună fără să renunţe la imaginea de băieţi răi pe care au adoptat-o încă de pe vremea în care erau emblema anti-Beatles, imagine care s-a dovedit atât inspirată, cât şi conformă cu realitatea, după cum bine ştiţi...

La mai bine de 40 de ani de la superbul, şi pentru mine emblematicul, Time Is On My Side, Rolling Stones vin la Bucureşti să ningă peste trei generaţii de rockeri cu sunete şi amintiri.

Muzica lor ajunge pe ţărmul românesc ca un mesaj într-o sticlă maronie, legănată prea mult pe alte valuri, mesaj care conţine de fapt un SOS al destinatarului. Stones Our Souls!

(Cătălin Toader) Fathers, here are your lost children

Pentru mine întâlnirea cu Rolling Stones s-a produs în contextul în care inima-mi fusese deja (în)cântată iremediabil de alte trupe, tot cu Stones, da' mai Roses, şi eram prea îndrăgostită de alte sonorităţi pentru a mai avea ceva intenţii rămase şi pentru ei. Să mai spun că eram şi adolescentă pe la mijlocul anilor '90?

Ok, ştiam eu că o să înţelegeţi această relaţie de... admiraţie. Multă vreme ei n-au fost decât una dintre multele trupe enumerate de muzicienii generaţiei mele. Da, ştiu că Paint It Black e song de căpătâi pentru multe trupe de Brit Pop şi de indie newyorkez. Şi asta e clar cu urechea goală. Şi, da, de multe ori mă simt ca un copil răsfăţat care o să realizeze prea târziu că părinţii nu i-au vrut decât binele şi că toate cântecele alea nu erau de leagăn, erau de bază, erau abecedarul, istoria şi muzicultura mai multor generaţii. Ce să-i faci? Aşa se întâmplă când creşti cu copiii părinţilor şi mai puţin cu părinţii, nu?

Oricum, cu siguranţă o să mă îndrăgostesc (puţin... mai mult) după concertul din Bucureşti. Îi aştept cu ceva emoţie pentru că vreau să mă uimească cât pentru toţi cei 'nşpe ani în care i-am ascultat cu juma' de ureche şi i-am pus la capitolul "şi alţii". Fathers, here are your lost children! Don't save us (we're quite OK) just tell us the stories from the beginning!

(Anca Rusu) Istoria unei jumătăţi de secol

Nu mi-ar fi fost frică să-mi las sora să iasă cu ei, cum spunea presa vremii, dar inima îmi fusese deja răpită de frumoşii de la Beatles. Un vinil cu (I Can Get No) Satisfaction şi You Can't Always Get What You Want mi-a adus în urechi şi în suflet ceea ce pentru mine va însemna întotdeauna Stones. Debandada minuţioasă a chitărilor, indiferenţa pătimaşă şi nazală a lui Jagger şi toată acea sensibilitate ţepoasă a anilor "tinerilor furioşi" au pus stăpânire pe mine doar prin sunet, pentru că aveau să treacă ani până când senzaţiile mele urmau să capete şi partea vizuală a fenomenului. Liberi până la delincvenţă, au scris istoria unei jumătăţi de secol de muzică, şi vreau să-i văd şi eu, fie şi acum, deloc devreme pentru noi, ca să încheiem un ciclu al speranţei şi aşteptării.

(Iulian Vrabete)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.