Recent, Teatrul Mic a prezentat o nouă premieră, cu piesa lui Vlad Zografi, Viitorul e maculatură. Înainte de a ne referi la spectacolul propriu-zis, să notăm o declaraţie a autorului piesei, făcută cu prilejul premierei: "Nu sunt convins că Dumnezeu are o intenţie precisă cu fiecare din noi în parte, dar simt nevoia să-i mulţumesc că mi-a dat norocul de a mă fi născut în România. Să zicem că aş fi făcut ochi undeva în Franţa, America, Rusia ori China. Comodă sau mizerabilă, viaţa acolo m-ar fi tentat să-mi închipui că povestea în care am intrat are un sens. M-aş fi trezit prins între oameni care, de bine, de rău, participă la ceva cu aparenţe serioase. Tradiţia, dar şi cele mai noi principii abstracte sau invenţii concrete, în măsură egală, sunt aparenţe credibile şi le împing înainte, pe o cale largă. Asculţi discursuri politice care par să ducă undeva, te izbeşti de indivizi plini de încredere în te miri ce idei sau în semenii lor, mai vezi şi gesturi deplasate, solidaritate, caritate, bunăvoinţă sau, măcar, acolo, ceva politeţe. Slavă Domnului, m-am născut în România şi m-am trezit de la început vaccinat împotriva iluziilor. A oricăror iluzii. Pe de o parte, catastrofa politico-socio-economică, pe de alta, existenţa, în goliciunea ei. Am avut mania de a împinge lucrurile la ultima consecinţă, iar România chiar asta e: pînzele albe ale faptului de a fi pur şi simplu. În toată hoţia şi minciuna din jur, e o mare corectitudine existenţială: nimeni nu-şi face iluzii şi nu-ţi dă impresia că şi-ar putea face. Suntem cel mai cinstit popor. Dumnezeu mi-a ales perfect ţara şi ar fi o imbecilitate să emigrez".
Piesa, joc al unor concepte derivate din această viziune a autorului, are un story tremurător, aservit pe alocuri demonstraţiei de idei. Un ziarist de televiziune genovez, de origine română, vine cu echipa lui să filmeze mizeria românească tipică: copiii străzii, cerşetorii, gunoaiele, prostituatele. De fapt, aflăm dintr-un semnal nu prea accentuat în spectacol, dl Rougier este diavolul în persoană, care se arată dezamăgit că nu are pe cine să coboare, lumea trăind la nivelul cel mai de jos, inclusiv moral, astfel încît cu toţii sunt, din capul locului, clienţii săi. Or, plăcerea sa e să facă, din puri şi neprihăniţi, clienţi ai iadului. Şi atunci, diavolul Rougier îşi propune să-i înalţe pentru a avea de unde să-i coboare. Restul e simplu. Lucrurile se petrec la o fundaţie, care are obişnuitele scopuri româneşti, acelea de a-i îmbogăţi pe membrii ei, iar nu să-i ajute pe cei în dificultate, aşa cum prevăd programele sale, trecem în viteză prin lumea de azi, prezentată cu sarcasm şi realism, cerşetorii, spărgătorii, draci de pe-acum, secretara-prostituată de la fundaţie, o lume murdară, dar senină în murdăria sa, pe al cărei fundal răsună din cînd în cînd versurile crude ale melodiilor Adei Milea.
Avem, în spectacolul excelent gîndit de Nona Ciobanu, şi omul-robot care este Gheorghe Visu, "computeristul", dar şi şmecheria românească în acţiune, cuplurile Claudiu Istodor-Liliana Pană, Radu Zetu-Bogdan Talaşman şi Ovidiu Niculescu-Vitalie Bantaş făcînd sala să exulte, atunci cînd îşi vede chiar contemporanii cei mai semnificativi pe scenă, în schimburi de replici care plesnesc parcă în aer, asemenea biciurilor de Anul Nou. Dar nu e Anul Nou, e mereu anul vechi, o spune însuşi autorul: "De fapt, viitorul nu există", e numai un prezent continuu şi care nu se mai termină. Aceasta e senzaţia pe care o ai asistînd la spectacolul de la Teatrul Mic, chiar dacă pe alocuri Mitică Popescu, în rolul dracului genevez, nu se mai aude pînă în sală, ori cu toţii par a fi obosit înainte de vreme, jucîndu-şi rolurile. Excelentă în rolul secretarei-prostituate, Mihaela Rădescu. Şi peste toţi, cu aerul acela de bonomie acidă, Florin Călinescu, omul de pe ecran, creaţia "computeristului", "omul statistic".
În ceea ce priveşte lecţiile de morală a diavolului, acestea, chiar dacă au scop precis: "Să-i înălţăm ca să avem de unde-i coborî", ele bat şi spre ceea ce citim, auzim şi vedem, dacă nu la fiecare pas, în orice caz din doi în doi. Decorul şi costumele Anei Olteanu desenează firesc această lume schematizată de dorinţe foarte precise, elementare, în spatele căreia stă statistica, omul statistic. Ceea ce a uitat să spună Vlad Zografi este că, poate, diavolul a venit în România, tocmai pentru a vedea ce s-a mai ales de lucrarea sa, aşa cum, susţin unii, extratereştrii vin să ia probele acestui laborator creat tot de ei în urmă cu mult timp, care ar fi Pămîntul. După ce vezi acest spectacol, îţi spui cu mîndrie: "Viitor de aur ţara noastră are".