În timp ce Bruce Willis se bate la
box office cu Autoboţi şi Decepticoni (citeşte:
Transformers), un film mai interesant şi mai reţinut, deşi poate fi considerat ca o minge dată afară din teren, un OZN cinematografic "
preposterous", este
Mr. Brooks. A fost rezumat de
Entertainment Weekly, drept "
the first feel-good serial-killer movie".
Film-puzzle, co-scris şi regizat de Bruce A. Evans, care nu e, cum am crezut, băiatul lui Bob Evans, ci regizorul lui
Kuffs (1992) şi scenarist la
Stand By Me. Are momente Brian De Palma (referinţele de bază sunt
Raising Cain şi la final
Dressed to Kill), deci e
kul pentru kinosseuri şi nu numai. Plus, Kevin Costner e şi el
kul.
Earl Brooks, om de afaceri, filantrop, tată de familie şi criminal în serie. O schimbare de registru pentru Costner, făcută bine, cu convingere şi reţinere
non-cabotină. Orice rol negativ are mai multă sare şi piper, iar Costner a mai fost
bad guy, în
3000 Miles to Graceland (2002). Acum însă a intrat pe teritoriul lui Bundy (nu Al, ci Ted), Manson (nu Marilyn, ci Charles) şi Hannibal (nu Anteportas, ci
Lecter). Dar nu el, ci
alter-egoul rău, Marshall, interpretat de William Hurt, maliţios, sarcastic, un
doppelganger mai perfect decât cum era în postura de frate al lui Viggo Mortensen în
A History of Violence. Relaţia dintre Earl şi
alter-egoul lui Marshall este cel mai interesant aspect al filmului, demonstrat de încadraturi şi iluminare specifice. Faptul că personalitatea dublă a lui Brooks e spartă în două, şi împărţită între doi actori putea fi marele risc al poveştii, dar aici devine punctul forte. Jeremy Irons
şi-a asumat rolul gemenilor din
Dead Ringers, Mr. Brooks merge mai mult spre
Fight Club,
Identity şi
The Number 23.
În film mai apare şi Demi Moore pe post de poliţistă,
într-o relaţie Clarice Starling faţă de Hannibal Lecter al lui Costner, dar şi alte iţe, fire,
red herringi şi tipare Hitchcock, fie că e vorba de un pahar cu lapte. Bonus, un subplot gen
Apt Pupil, cu un eventual discipol, mr. Smith (Dane Cook), care sub semnul şantajului, vrea să participe la crime. Smith este cel mai antipatic personaj de pe ecran, mai sordid ca Brooks.
Mr. Brooks are poveste suficientă pentru un roman, cred că scenariul a fost structurat timp mai îndelungat. Am auzit că
s-ar vrea o trilogie dar mă îndoiesc, recepţia destul de rece din America poate să exprime faptul că filmul e prea sofisticat şi incorect politic pentru ei, sau că îl preferă pe Kevin când joacă baseball, golf sau orice sport, sau cu pălărie de cowboy sau ca star romantic. Afişul e şi el inteligent, ca şi filmul, care e violent şi cinic, spre comedie neagră şi satiră. Costner a adunat bile şi puncte albe la mine (el a şi produs proiectul). Nu
l-am mai văzut de la excelentul, dar prea obscurul
Open Range (2003). La ceva mai nou, ca duelul cu domnul Demi Moore, Asthon Kutcher, pe post de salvamari în
The Guardian (2006),
n-am participat, iar
Postman rămâne pentru mine, de câte ori se dă la Teve, jumătate din el, cât intră pe ecran, plăcere vinovată, sau nu. Şi o ultimă observaţie,
alter-egoul negativ e mai chel, oare din cauză că e mai rău?