Dintre toate genurile literare, dramaturgia pare a fi cea mai refractară la confesiunea directă, netransfigurată. Dacă poezia obligă, aproape, la mărturisire, dacă proza (mai ales cea modernă) rezervă povestirii de sine spaţii considerabile, discursul verbal teatral respinge din capul locului, ca nespecifică, adică nedramatică, autobiografia sentimentală. Nici măcar monodrama, în care personajul e singur pe scenă, nu admite etalarea fără limite a eului subiectiv. Este, poate, efectul faptului că, înainte de orice, teatrul e o artă socială.
O artă care, pentru a exista, are nevoie, neapărat şi necondiţionat, de minimum două persoane: un actor şi un spectator. Între aceste (minimum) două persoane se stabileşte, fie şi numai pe parcursul câtorva zeci de minute, o relaţie, iar această relaţie interzice - atunci când e relaţie adevărată, nu doar vecinătate fizică - expunerea unilaterală a viscerelor sufleteşti. Altfel spus, pagina scrisă numai pentru a fi citită suportă, ba chiar reclamă descrierea experienţelor subiective, în timp ce pagina scrisă pentru a fi "interpretată" înaintea cuiva pretinde măcar un simulacru de obiectivitate - şi, prin asta, de generalitate. Teatrul e o artă care, pentru a trăi, trebuie să intereseze pe cât mai mulţi oameni.
Desigur, despre propria viaţă se poate vorbi şi în teatru, dar această vorbire necesită mai multe voci, care să se mai şi contrazică uneori - ca în viaţă. Monologul monocolor, tot ca în viaţă, plictiseşte şi enervează.
Nu demult, Teatrul Odeon a lansat în premieră naţională un nume aproape ignorat în România, dar binecunoscut în ţara sa natală, Franţa, şi relativ familiar (măcar) cercurilor teatrale în diverse alte ţări: Jean-Luc Lagarce. Născut în 1957, într-un mediu foarte simplu, şi mort în 1995 de SIDA, Lagarce, dramaturg, regizor şi actor, are la activ circa 30 de scrieri, în majoritate piese de teatru; dintre ele, cea aleasă de realizatorii români, Juste la fin du monde (E doar sfârşitul lumii - traducerea: Eugenia Anca Rotescu), este, s-ar părea, singura respinsă de teatrele franţuzeşti în timpul vieţii autorului. Nu tocmai fără motiv, aş spune, căci textul narează o întâmplare cu aer autobiografic - întoarcerea acasă a unui tânăr care ştie că nu mai are mult de trăit - într-un stil totodată abrupt şi plat, imaginând o familie (mama, fratele, sora, cumnata) moderat burgheză, deloc agresivă faţă de "fiul risipitor" şi "pătată" doar de mici păcate deloc mortale (oarecare bruscheţe a fratelui, oarecare indiferenţă a mamei, oarecare fragilitate psihică a surorii, certă incontinenţă verbală a cumnatei), care nu explică defel reţinerea eroului în a-şi duce la îndeplinire planul iniţial - acela de a le vorbi rudelor despre apropiatul său sfârşit şi de a-şi lua rămas-bun de la ele; scurtul interludiu familial al lui Louis se termină, prin urmare, aşa cum a început, iar spectatorul se alege din asta cu un număr de fraze melancolice şi cu două-trei "ieşiri de caracter", pe fondul unei plictiseli compacte. Regret din suflet că trebuie să fiu atât de severă cu un scriitor (nu mă îndoiesc) talentat, chiar în ceea ce elegantul program de sală, bilingv în onoarea francofoniei, numeşte "Anul Internaţional Lagarce", omiţând să precizeze că este vorba despre o iniţiativă cu caracter mai degrabă particular a unor prieteni ai dispărutului şi a oficialităţilor (mustrate de conştiinţă, probabil) din Besançon, oraşul unde Lagarce şi-a făcut studiile, dar informându-ne în schimb că printre manifestările comemorative se numără "spectacole în Africa, Lituania, Brazilia, Roma, Porto"... Regizorul Radu Afrim a sesizat, am impresia, fragilitatea structurală a textului, pe care l-a "ambientat" într-o foarte frumoasă scenografie (autor: Mihai Păcurar), l-a "garnisit" cu intervenţii dansante şi l-a "descifrat", sensibil, cu ajutorul unor actori impecabili precum Antoaneta Zaharia (cumnata, Catherine), Paula Niculiţă (sora, Suzanne) şi Rodica Mandache (mama), dar toate acestea nu salvează, din păcate, situaţia, mai ales că partea masculină şi vorbitoare a distribuţiei - Cristian Balint (Louis), Mihai Smarandache (fratele, Antoine) - nu se remarcă prin nimic; şi nici nu se aude aproape deloc.
O piesă în bună măsură autobiografică este şi Waxing West de Saviana Stănescu, titlu nefericit tradus prin Să epilăm spre Vest şi înscris (în englezeşte) pe afişul companiei newyorkeze LaMaMa E.T.C., care, în colaborare cu East Coast Artists şi susţinută de Institutul Cultural Român din New York, a vizitat fulgerător Bucureştiul acum o lună şi ceva. Prima piesă "străină" a autoarei, stabilită actualmente în Statele Unite, vorbeşte despre viaţa unei tinere femei din România, Daniela, care încearcă să supravieţuiască deziluziilor postrevoluţionare "combinându-se" prin corespondenţă, la îndemnurile mamei, cu un american; combinaţia nu dă chiar roadele scontate, pentru că, pe de o parte, Daniela e urmărită de fantomele comunismului, întrupate "concret" în Nicolae şi Elena Ceauşescu însângeraţi şi sângeroşi, şi, pe de altă parte, nici viaţa "dincolo", între un bărbat hiperocupat şi fetişist şi sora lui lesbiană, nu este o bucurie permanentă. Plin de tristeţe conţinută şi de umor negru, patetic şi grotesc, textul amuză şi tulbură în egală măsură. Şi-a găsit, în Benjamin Mosse, un regizor atent şi abil, care a ştiut să plaseze cu precizie accentele, să exploateze la maximum un spaţiu, probabil, minuscul (în Bucureşti, spectacolul s-a jucat la Teatrul Act) şi să ordoneze strâns evoluţia actorilor. Aceştia - Marnye Young (Daniela), Elizabeth Atkeson, Kathryn Kates, Jason Lawergren, Alexis McGuinness, Tony Naumovsky, Grant Neale, Dan Shaked - au vădit o bună şcoală realistă, asumându-şi partiturile cu naturaleţe, precizie şi aplomb, într-un ritm tot timpul susţinut.
Europenii, se ştie, strâmbă din nas la teatrul american; iar românii sunt şi ei europeni cu acte în regulă. Dacă e să judec după ce am văzut la Act, ar trebui să se mai abţină.