În prima secvenţă din La Science des rêves, tînărul Stéphane (Gael García Bernal) ne invită în studioul de televiziune al minţii sale, unde, în maniera unui prezentator de emisiuni gastronomice, ne arată cum se prepară visele: din gînduri întîmplătoare, amintiri mai mult sau mai puţin proaspete, eventual un cîntec auzit nu ştiu cînd, o imagine luată de nu ştiu unde etc. În cursul filmului, el se va retrage iar şi iar în studioul acela, la capătul (sau chiar în toiul) unei zile agitate, pentru a-şi practica arta. De exemplu, în prima lui zi de serviciu (ca desenator de calendare promoţionale la o firmă din Paris), Stéphane e descurajat în aspiraţiile lui artistice şi încurajat să se bărbierească; înainte de a se culca, el încearcă să urmeze acest sfat, dar nu reuşeşte decît să-şi tortureze cîteva fire de barbă şi să scape aparatul electric care, ajuns pe duşumea, arată ca un gîndac cuprins de streche. În aceeaşi noapte, Stéphane visează că-i cresc nişte mîini de căpcăun, cu care-şi ia la bătaie colegii de serviciu; după aceea intră în biroul şefului şi-i aruncă în faţă aparatul de ras, care e într-adevăr o gînganie şi care, departe de a distruge pilozităţile, le face să crească; după aceea îşi lipeşte lucrările personale pe toţi pereţii şi-şi violează o colegă; şi la final îşi ia zborul pe deasupra unui oraş alcătuit din clădiri de carton unduitoare.
Despre mîinile de căpcăun aflăm mai tîrziu că apăreau adesea în coşmarurile lui din copilărie. Cît despre oraşul de carton, aşa apare el în toate visele lui Stéphane. Acestea sînt de multe feluri - de revanşă, de glorie, de fericire romantică, de anxietate sexuală - şi ce au în comun (pe lîngă transparenţa copilărească a temerilor şi dorinţelor din spatele lor) e această creativitate naivă, viu colorată, de tip "ce pot face două mîini dibace"; sînt pline de maşinuţe de carton (suficient de mari ca să te poţi fugări în ele cu poliţia), norişori de vată şi ape de celofan, iar Stéphane pare capabil să reproducă ceva din magia asta artizanală şi în lumea reală. De exemplu, e inventatorul unei maşini a timpului care i-ar scoate în şomaj pe majoritatea poeţilor lumii şi pe care el i-o prezintă vecinei lui de palier, Stéphanie (Charlotte Gainsbourg): datorită acestei jucării, nu mai trebuie să suspini după clipa vrăjită, irepetabilă (un anumit gest de-al fetei viselor tale, o anumită greutate a tăcerii ei), care tocmai a trecut; nu trebuie decît să apeşi pe un buton ca s-o trăieşti în reluare - poţi să faci cu propria viaţă ceea ce fac romanticii de pretutindeni cu momentele lor preferate de pe DVD-ul cu Casablanca. Iniţial, Stéphane şi Stéphanie par potriviţi unul pentru celălalt şi împreună creează, în apartamentul ei, genul de magie (nori de vată înălţîndu-se spre plafon atunci cînd li se cîntă la pian, şuvoaie de celofan curgînd din robinet) care nu părea realizabilă decît în studioul minţii lui Stéphane. La un moment dat, acesta intră pe ascuns la ea în casă (ca o variantă masculină a lui Amélie) şi-i doftoriceşte poneiul de pluş, făcîndu-l să galopeze. Nu e drăguţ?
E chiar prea drăguţ pentru gustul unora dintre noi. De la Chaplin la Amélie, filmele care ne recomandă încremenirea în copilărie ca fiind unica noastră şansă de a trafica puţină intensitate, puţină magie, în lumea prozaică în care trăim, alcătuiesc o tradiţie îndrăgită de public, dar eu unul am avut întotdeauna o problemă cu ea, găsind-o pernicioasă, laş-sentimentală: o asemenea uşurinţă copilărească de a vedea magie peste tot, de a transforma şi intensifica tot ce ţi se întîmplă prin vise şi fantezii, nu te face neapărat mai frumos; ea te poate face inadaptabil, imposibil, infirm. Dar tocmai cînd începeam să mă satur de Stéphane, găsindu-l din ce în ce mai puţin drăguţ şi din ce în ce mai suspect de retard emoţional, am realizat, cu surprindere, că eram gînd la gînd cu regizorul Michel Gondry: chiar despre asta e vorba în film - despre infirmitatea visătorului incurabil. Stéphane e în stare să alunece în visare chiar în mijlocul unei conversaţii telefonice cu Stéphanie şi, la un moment dat, ratează o întîlnire cu ea pentru că se abandonează unei fantezii masochiste în care ea nu mai vine la întîlnire. La final, cînd se bagă în pat, făcîndu-se ghem şi trăgîndu-şi aşternutul peste cap, nu mai pare un creator de frumuseţe, ci un bolnav, şi tot ce poate face Stéphanie este să-l mîngîie ca o soră mai mare.
Ca film, La Science des rêves e mult mai confuz decît filmul precedent al lui Gondry, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, dar are ceva în plus: timbrul unui adevăr personal dureros, capabil să reverbereze incomod în experienţa spectatorului. Ar fi reverberat mai tare, cred eu, dacă Gondry n-ar fi decorat şi animat lumea viselor lui Stéphane astfel încît aceasta să fie mult mai infantilă şi mai colorată decît a celor mai mulţi dintre noi. În definitiv, este el chiar atît de diferit de noi, cei care mergem la filme? Nu e şi filmul tot un fel de visare cu ochii deschişi - deci un intensificator şi un retardant ideal pentru Stéphane-ii acestei lumi? Oare percepţiile noastre, Momentele noastre cu M mare, iubirile noastre (mai ales iubirile noastre), n-au fost invadate, în ultima sută de ani, de aceste vise numite filme?