Cum toată suflarea teatrală vrea să fie văzută într-un festival naţional, aşa cum mai spuneam, ne-am confruntat cu un maraton. Viaţa cea mai grea au avut-o cronicarii de teatru pe care conştiinciozitatea nu i-a lăsat să rateze spectacole. Iar dintre cronicari, cei mai alergaţi au fost colegii noştri din ţară, bucureştenii avînd deja un stoc asigurat. Aşa că de la Teatrul Act s-a fugit la Odeon, de acolo la Toaca, de la Naţional la Nottara şi galop la Greenhours şi tot astfel, cu colocvii buluc, cu lansări, cu întîlniri fugare. Oricum, bine că festivalul n-a mai fost competitiv, pentru că, pe de o parte, într-o asemenea goană şi oboseală se pierdeau pe drum criteriile, se mai zburătăceau impresiile, pe de altă parte, în eşalonul din faţă au fost cîteva spectacole (greu de oprit la unul), iar între ele şi multitudinea celor fără nici o şansă, doar cîteva mai solide, dar şi acestea lipsite de strălucire. Indiscutabil, companiile independente trebuie văzute, indiscutabil că toţi actorii din ţară au dreptul să se producă în faţa publicului bucureştean şi a cîtorva zeci de critici, dar un festival presupune selecţie şi rigoare. Oricît efort supralăudabil au făcut organizatorii şi toţi cei care i-au ajutat, actuala formulă alunecă dramatic spre Cîntarea României şi oricum nu mai este o sărbătoare şi o bucurie, aspiră la statutul de corvoadă.
Sigur că este greu de făcut o ierarhie a montărilor, totuşi cîteva s-au detaşat net. În primul rînd, Hamlet-ul lui Vlad Mugur - o adevărată provocare, căci privirea aruncată de creator morţii şi decrepitudinii morale şi fizice înscrie spectacolul în galeria marilor discursuri despre viaţă. Spectatori mai conservatori au strigat "blasfemie" în numele lui Shakespeare, mie mi se pare "blasfemie" în numele artei să nu urmezi un asemenea traseu propus de regizor şi să renunţi la şansa de a recepta universul propus de el.
Unchiul Vanea, cu o distribuţie de artişti, nu numai de actori cum spunea tot un spectator, prin soliditatea construcţiei şi înariparea interpretării, a cunoscut în festival succesul pe care-l merita.
Amanţii însîngeraţi de Chikamatsu Monzaemon, text pus în scenă de Alexandru Tocilescu, ne-a apărut ca o demonstraţie rarisimă de cultură teatrală, fiind, în acelaşi timp, un spectacol de o emoţionantă puritate.
Ne-am reîntîlnit cu acel Victor Ioan Frunză pe care aproape credeam a-l fi pierdut, regizorul talentat, inteligent şi riguros, care a adus în festival o bijuterie scenică, două monodrame reunite sub titlul Călătorii cu dricul.
La Creatorul de teatru, piesa austriacului Thomas Bernhard, regizorul Alexandru Dabija a făcut o lectură scenică de subtilă actualitate, estompîndu-se cu graţie în umbra interpretului principal, Marcel Iureş.
Cătălina Buzoianu a fost şi ea reprezentată de Spirit de Margaret Edson, un spectacol care poartă semnătura sa tot în slujba interpretei centrale, Valeria Seciu.
Cam acesta ar fi plutonul fruntaş, la care se adaugă şi un alt spectacol de Vlad Mugur cu pirandelliana Aşa e (dacă vi se pare).
Au mai fost propuneri scenice susţinute mai ales prin calitatea textului, pentru că în selecţia oficială şi în marginalii au fost jucaţi integral (sau pe bucăţi) Cehov, Marivaux, Dostoievski, Marquez, Beckett, de Filippo, Odéon Horvath, Ludmila Razumovskaya, Iasushi Inone, Ariel Dorfman, Elie Wiesel, Jean Claude Grümberg, Sharman Macdonald ş.a. - o paletă de o impresionantă diversitate.
Printre lucrurile neplăcute cu care am luat contact în această prea amplă desfăşurare de forţe artistice a fost absenţa unor creatori şi interpreţi la discuţiile propriilor spectacole. Considerîndu-se, probabil, deasupra oricărui comentariu, neinteresaţi de părerea celor din jur, şi-au urmat impulsul vanităţii, ignorînd pe toţi cei care (de multe ori cu eforturi şi oboseală) au fost prezenţi la întîlnirea fixată şi anunţată. Îmi spunea odată o hîtră persoană că românii sunt majoritatea cu 7 ani mai tineri decît alte popoare pentru că le lipsesc cei 7 ani de acasă. Aşa să fie?