Totul a început în seara aia de primăvară în camera de cămin, cînd M. dormea lîngă mine - respirînd delicat, mirosind a plajă -, eu ascultam nemişcat Trouble - braţul drept îmi amorţise sub ea, dar l-aş fi lăsat acolo o veşnicie - şi, mai mult decît eram atunci, mai mult decît eram acolo, mi-aş fi dorit să fiu Chris Martin să cînt For You pe acoperişul Grozăveştiului numai pentru ea...
Acum M. aţipeşte în braţele altcuiva, Coldplay cîntă What If, iar pe mine a început să mă enerveze Chris Martin. A compus două albume (şi ce dacă Yellow, şi ce dacă In My Place şi God Put a Smile Upon Your Face, şi ce dacă acest titlu minunat A rush of blood to the head), e în topul celor mai bogaţi englezi under 30, Coldplay-cea-mai-bună-trupă-din-lume a devenit un clişeu, dă interviuri în care spune că nu mai suportă celebritatea asta de rahat, că nu vrea să fie rock star, sex simbol, pop icon ş.cl., că nici nu e mulţumit cum cîntă trupa în concerte, ce va face dacă lumea va urî noul X&Y sau dacă, şi mai rău, lumea va iubi X&Y, că ce n-ar da să poată debuta din nou... Mă enervează Chris Martin de i-aş da un bas şi-o tobă mare peste faţa aia osoasă şi spălăcită de englez roşcovan. Şi ca şi cum toate astea nu erau de ajuns...
Nu era de ajuns nici că Gwyneth Paltrow şi-a dat jos acei chiloţi negri şi o infimă scamă s-a desprins halucinant şi a plutit delicat pe raza firavă a luminii de toamnă strecurată printre picioarele ei lungi-lungi, nu era de ajuns că Ethan Hawke a fost acolo, în camera aia de hotel ieftin din Great Expectations, dar chiar trebuia, Gwyneth, chiar trebuia să te măriţi şi taman cu Chris Martin ăsta doar cu un an mai mare decît mine şi să-i faci numaidecît şi o fetiţă pe care aţi numit-o, bucolic, Apple!? Gwynie, draga mea, sînt cel puţin la fel de simpatic ca Chris (eu am şi strungăreaţă), i-aş fi spus fetiţei noastre, livresc, Dania (n-ai de unde să ştii romanul!), ţi-aş fi citit sonetele lui Brumaru, ţi-aş fi scris Riga Crypto şi lapona Enigel, ţi-aş fi povestit Tinereţe fără bătrîneţe..., ţi-aş fi cîntat Bună seara, iubito!, aş fi dansat pentru tine pe Rolling Stones purtînd doar pălărie, ţi-aş fi dedicat toate cronicile mele din România literară, ţi-aş fi pus Giuleştiul la picioare şi te-aş fi dus la Horezu să ne facă bunica Margareta gogoşile ei fabuloase cu gem de prune, să ne plimbăm pe izlaz, în amurg, călare pe Cezara... Ah!
Acum Chris Martin face pe modestul şi spune prin interviuri că ce grozave sînt nimicurile vieţii, simplităţile anonime, coincidenţele banale, că ce grozav e să te simţi emoţionat în faţa unui şerveţel, a unei căni... Păi, eu am o cană îngustă-îngustă şi înaltă-înaltă cu multe dunguliţe colorate primită chiar de la M. Şi mai zice tipu' că e disperat că are totul şi că e fericit şi cum o să mai compună el în condiţiile astea. Mă bucur că Speed of Sound e cu mult sub Clocks şi sînt plăcut neliniştit că mă voi plimba prin parcuri, chiar mîine, cu fata ce poartă cel mai frumos nume din lume, dar cum naiba să nu te enerveze Chris Martin!?