Florica Ichim: Cînd te-am cunoscut acum cîţiva ani reprezentai filmul german în Franţa, cînd ne-am reîntîlnit te zbuciumai să aduni bani pentru ca un scenariu scris de doi tineri români să devină film şi chiar ai reuşit. Anul acesta, am aflat, eşti printre selecţionerii Festivalului de la Berlin, motiv pentru care trebuie să te felicit pentru că ediţia aceasta, sub un nou directorat şi cu noi selecţioneri, mi s-a părut superioară celor anterioare. Dar dincolo de complimente, hai să vedem care-s rosturile tale legate de filmul românesc!
Cristina Hoffman: Am avut un parcurs bogat în ultimii ani. Noul director al Berlinalei mi-a destinat două funcţiuni în cadrul Festivalului. Pe de-o parte, să fac selecţia filmelor franceze pentru că sunt totuşi stabilită la Paris şi a filmelor din Europa de Est, cu excepţia Rusiei. A doua funcţie este participarea chiar la comitetul general de selecţie care alege din filmele propuse zonal. Acest comitet este format din 12 persoane care vizionează aproape 800 de filme anual. Am fost foarte flatată cînd mi-a propus toate acestea.
F.I.: Cum s-a întîmplat că n-a ajuns nici un film românesc în această selecţie?
C.H.: A ajuns un film basarabean în Panorama, dar pentru Festivalul mare am avut de vizionat doar cîteva filme româneşti, producţia fiind tare mică. Ca să fac o comparaţie, la Budapesta am avut de vizionat peste 40 de filme, din care am luat unul. Filme româneşti am vizionat 2 (două).
F.I.: Ungurii s-au redresat mai repede.
C.H.: Cineaştii unguri nu au bani, încropesc filme cu o pasiune extraordinară. Între 35 şi 40 de filme văzute, marea majoritate erau făcute de tineri cu 3 lei, adică există o dinamică extraordinară acolo.
F.I.: Ţi se pare că domneşte la noi apatia în general, în cinematografie, o apatie naţională?
C.H.: Cred că niciodată ţara asta n-a fost o ţară de film. A fost o ţară de teatru, de muzică, de balet, mult mai mult decît o ţară de mari filme. Dacă revezi filmele ce constituie istoria cinematografului românesc nu ştiu cîte rămîn, pe cînd ungurii au o tradiţie. La drept vorbind, cine-i învaţă pe copiii aceştia filmul românesc? Care sunt profesorii lor? La teatru există personalităţi extraordinare. Ca să revin la filmul românesc, sunt bucuroasă de succesul Filantropicii lui Caranfil, chiar sunt încîntată pentru el, pentru producători, pentru actori, dar este un film care, din păcate, nu a fost luat nici la Cannes, nici la Veneţia, nici la Berlin, şi există un motiv pentru acest refuz.
F.I.: Este vorba de calitatea filmului?
C.H.: Nu. Calitatea lui este incontestabilă. El este foarte bun pe plan naţional, dar nu este înţeles pe plan internaţional. Eu l-am văzut singură în sală la Paris şi l-am propus comitetului de la Berlinală, dar comitetul nu l-a înţeles. Adică, n-a depăşit hotarele unei anecdote locale. Actorii sunt buni, dar pentru cei de acolo ei au apărut teatrali. Anecdota locală n-au înţeles-o, poveştile nu i-au afectat ş.a.m.d. Sigur că pledez pentru filmul autentic, aparţinînd spaţiului ce l-a născut - cum a fost Kolya, care a luat Oscarul pentru film străin. Era ceh, vorbea despre o problematică locală, dar a fost înţeles pentru că era un limbaj, un fel de a filma, un fel de a interpreta care trecea graniţele. Mă bucur că în 2002 la Cannes, în Quinzaine des réalisateurs, am avut parte de un film românesc: Occident al lui Cristian Mungiu. În 2001 a fost Marfa şi banii a lui Cristi Puiu. Ambele sunt filme făcute de o nouă generaţie, cu bani puţini, cu pasiune şi cu scriitură care depăşeşte graniţele. Felul în care e prezentată povestea, fie ea locală, felul în care actorii joacă au modernitate şi universalitate şi de aceea au fost selecţionate în festivaluri importante şi chiar premiate.
F.I.: Crezi că mai suntem în stare să depăşim momentul acesta? Să ne energizăm? Să mai găsim în lume bani?
C.H.: Pe piaţa europeană nu găsim. În schimb, trebuie să fie mai multă încredere în aceşti tineri care au poveşti. Ei trebuie susţinuţi. Trebuie dată o carte blanche cînd simţi că e vorba de un talent. E un drum lung, care ţine de producător. Şi funcţia de producător trebuie să existe aici. La toate televiziunile create în ultimii ani, această profesiune există, doar în film nu. La cinema, la ora asta nu există un ferment de dinamism. Se cere a se planta mai multă sămînţă. În fapt, nu bugetul unui film este important. Cînd te duci la festivalul lui Redford de la Sundance vezi că, uneori, independenţii americani au făcut un film cu 50.000 de dolari, deci vezi că se poate. Partea europeană este la ora actuală într-o situaţie foarte specială. În Germania s-a întîmplat acum falimentul unui concern ca Leo Kirsch - aproape o catastrofă naţională: o mulţime de societăţi de producţie şi de televiziuni au fost trase în faliment, ceea ce se repercutează asupra producţiei şi finanţării audio-vizualului în general. Eu cunosc o pleiadă de oameni tineri, regizori germani care au dificultăţi enorme să-şi facă al doilea film. În Franţa, unde eram mai protejaţi, Canal plus investea sume enorme pentru producţie.
F.I.: Într-adevăr îl vedeai pe zeci de generice.
C.H.: Canal plus, care a intrat în girueta asta: Vivendi, Universal, Messier care au vîndut, au cumpărat; situaţia este tragică. Mai există obligaţii pentru cinema încă un an, dar aşa cum se simt tendinţa şi elanul lui Messier de a-şi vinde sufletul Hollywoodului, aceşti regizori francezi care au fost alintaţi de soartă vor avea şi ei mari probleme. Aşa că ce să mai vorbim noi de regizorul român care vine acum pentru a-şi co-finanţa un film în Franţa sau Germania...
F.I.: Am ascultat şi eu discursul inaugural, să zicem, de preluare a funcţiei al lui Messier şi m-am îngrozit! Dar în aceste condiţii mai dai o şansă filmului românesc?
C.H.: Eu am o fire optimistă.
F.I.: Şi eu.
C.H.: Mesajul meu este ca orice tînăr care a făcut un film să vină să mi-l arate. Pentru Berlin, în primul rînd. Acum am o intenţie legată de cinema: să creez o structură de producţie care să adune subiecte, dîndu-le, apoi, acestora o şansă să fie produse. Am putea produce un film pe an, un film la doi ani.
F.I.: Aşadar, optimismul tău chiar se va materializa în acţiuni cărora le dorim, evident, succes.