"V-am aşteptat 40 de ani!" a fost sigla sub care s-a desfăşurat, în România, concertul Rolling Stones. Dar, ca majorităţii publicului de pe Stadionul Lia Manoliu, fost Naţional, fost 23 August, mie nu mi se potrivea. Ce să fac dacă am numai 33 de ani? În pofida campaniilor iniţiate de cîteva ziare, nu cred că la noi sînt foarte mulţi fani ai trupei. Simptomatic, printre cei care, cu o zi înainte, înconjuraseră hotelul pentru a vedea măcar un crîmpei din Mick Jagger & co., se număra un singur român.
Cu toate acestea, din entuziasmul noutăţii în care este ambalată, la noi, legenda, din sentimentul că are loc un mare eveniment, din curiozitate, publicul a venit în valuri către stadion. S-a comportat mai mult decît civilizat, a fost aproape docil în respectarea condiţiilor şi restricţiilor impuse de organizatori. În schimb, aceştia au fost lamentabili. Buluceală inutilă la fiecare filtru, făcut, oricum, neprofesionist. Confiscarea sticlelor cu apă pe care le cumpărasem pentru a ne potoli setea, pe o căldură de 39 de grade. Cei de la Iris obligaţi să cînte la ora 18.00, pe o caniculă infernală, în faţa miilor de scaune goale care ardeau. Aproape o oră şi jumătate de întîrziere la Rolling Stones. Şi - ceea ce a pus capac la toate - numărul infim de tonete la care se vindeau băuturi răcoritoare şi exact acea apă plată pe care erai obligat s-o arunci la intrare. Cozi monstruoase, agitaţie, transpiraţie, nervi, traume (nu exagerez) provocate în mod iresponsabil de cei care ar fi trebuit să gestioneze organizarea evenimentului.
Acestea au fost fazele. Muzicile, însă, au convertit eşecul într-o magnifică victorie. Absolut totul mi s-a părut de cel mai bun nivel, cu risipă de talent artistic şi inteligenţă tehnică, într-un aliaj strălucitor şi bubuitor. Tobele lui Charlie Watts au făcut senzaţie şi cred că s-au auzit pînă la cealaltă margine a Bucureştiului. Duetul şi duelul chitarelor în care s-au lansat Keith Richards şi Ron Wood ne-au ţinut aproape cu răsuflarea tăiată. Pot spune liniştit, fără teama de a exagera, că Richards, cu moaca lui plictisită, mahmură, atît de simpatică, a avut momente de geniu. Unde mai pui că a cîntat şi două hituri, dintre care primul, You Got The Silver, mi l-a adus parcă în faţa urechilor şi pe Bob Dylan. Un alt moment memorabil l-au realizat Mick Jagger şi Lisa Fischer, a cărei voce, pur şi simplu, i-a uluit pe toţi cei 68.000 de spectatori. Ceva atît de puternic, de melodios şi de pur n-am auzit în viaţa mea. Play back, Mrs. Fischer! Nu uita unde te afli, în ţara play back-ului şi a miilor de fake-uri. În fine, prestaţia lui Mick Jagger a dat spectacolului nota de nebunie nu-numai-muzicală.
"Bătrînelul" acesta micuţ şi ubicuu, ca Diavolul, a alergat neîncetat dintr-o parte în alta a scenei, a dat din picioare, din trunchi, din piept, din cap, din toate segmentele corpului său ca un gumilastic. Cînta şi alerga, alerga şi cînta, vorbea cu publicul într-o delicioasă românească, făcea glume pe seama colegilor, arunca în populaţie cu apă, cînta la muzicuţă, compunea dedicaţii. La un moment dat, din marea scenă s-a desprins una mai mică, mobilă, care i-a adus pe cei patru muschetari pînă în mijlocul stadionului. Acolo au şi rămas pînă aproape de sfîrşit, cînd s-au reîntors în fortăreaţa lor de sunete şi lumini. Un singur bis, la aplauzele rugătoare, disperate ale publicului în delir.
După care Rolling Stones s-au dus la ale lor, iar noi ne-am întors la ale noastre.