Fără Mihai Măniuţiu, Pescuitorii de perle de la Opera Română din Bucureşti ar fi demonstrat doar că există acolo o garnitură de tineri artişti (de la interpreţii Mihaela Stanciu, Marius Brenciu, Iordache Basalic, până la dirijorul Adrian Morar, alături de soliştii coregrafiei semnate de Vava Ştefănescu), care în urmă cu zece ani încă şcoleau silitori şi care acum se încăpătânează să nu lase să moară o instituţie dramatic boicotată de absenţa unor politici culturale fireşti.
Măniuţiu a pus însă asupra scenei semnul marelui artist. Acea tuşă finală care dă cu adevărat contur şi face inteligibile strădaniile fiecăruia în parte. În viziunea lui, scena e aproape goală - cu acel gol ritualic ce face loc dimensiunii verticale a spiritului şi pe care îl regăsim în toate spectacolele lui. Din când în când, emoţia coagulează puternic, dansul fragil şi carnal al balerinelor-larve-de-fluture explodează în imaginea multicoloră a corului ca eros evanescent. Povestea fecioarei care învrăjbeşte fără să vrea micul "regat" al pescuitorilor de perle lasă în umbră detaliile ceţoase ale libretului, vorbind spectatorului mai ales prin forţa de comunicare a imaginii scenice.
Aşadar, un Măniuţiu condensat de rigorile unui alt limbaj artistic şi, prin aceasta, mai tulburător.