Teatrul Luni a reuşit într-un timp destul de scurt să se impună în lumea teatrală românească printr-un anumit tip de spectacole, cu un număr restrîns de actori, adecvate spaţiului în care se joacă, valorizat la maximum. Montările au la bază texte mai puţin cunoscute, cum este şi cazul recentului Sex, Drugs, Rock and Roll, poate puţin şocant pentru pudibonderia sobră şi pe alocuri snoabă. Piesa, foarte bine scrisă, cu nerv dramatic şi abilă rigoare compoziţională, constînd dintr-un colaj de monologuri ce alternează variate formule de abordare, îi aparţine dramaturgului american Eric Bogosian şi se bucură de creaţia regizorală şi actoricească a lui Florin Piersic jr.
O partida bună de sex, o doză suficientă de cocaină şi o muzică antrenantă constituie liantul ambiental ce permite relaţionarea personajelor şi, implicit, a ipostazelor pe care le reflectă, excelent dozate de Florin Piersic. Umorul uneori fin, alteori caustic, detaşarea, tristeţea dublată de nepăsare şi dispreţ, trecerea neforţată de la un cadru la altul sînt atent punctate şi susţinute. Fiecare monolog are în centru o ipostază surprinsă cu inventivitate şi definită printr-o anumită trăire, spectacolul fiind o pendulare între stări şi momente variate.
Aurolacul incapabil să renunţe la droguri, dornic însă să-şi construiască o altă viaţă, se confruntă cu un mediu ostil oricărei evoluţii normale - strada, trăind drama individului marginal. Comportamentul şi gesturile lui, sugestiv transpuse de Florin Piersic jr., se află la graniţa friabilă dintre rîs şi plîns, personajul creat, ca de altfel toate, fiind veridic şi expresiv. Chitaristul de succes, adulat de fani şi fascinat de propria-i celebritate, în acelaşi timp dependent de droguri, este surprins în registrul specific vedetelor, cu un discurs clişeizat în care abundă lanţul nesfîrşit de mulţumiri şi dorinţa implicării în opere de caritate. Cu ochelari de soare şi statura impunătoare, cîntăreţul îşi priveşte de undeva de sus susţinătorii isterizaţi. Automulţumirii sale îi corespunde dezavuarea celor din jur, evidentă în atitudinea unui personaj - homeless - devenit deja emblematic pentru underground-ul social. Lumea văzută prin ochii acestui ins revoltat este un imens rezervor ce emană miasme de fecale. Eroziunea este impregnată în fiecare formă de existenţă, asimilată unui balast amorf şi imund de deşeuri. Oamenii şi vietăţile se devorează reciproc, devenind propria lor sursă de anihilare.
Acestei nevroze şi degradări organice i se opune verva şi entuziasmul tînărului american, care povesteşte cu un haz nebun aventurile unei petreceri a burlacilor. Aici sexul, drogurile şi muzica asurzitoare se contopesc perfect pentru a crea imaginea deja recurenta a americanului, pentru care totul se reduce la distracţii cu fripturi pe pereţi şi bătăi înfierbîntate. Spectacolul este construit pe aceste imagini contrapunctice alternate ingenios, în aşa fel încît fiecare propune o altă faţetă. Retardatul care, în ciuda existenţei sale, îşi păstrează optimismul şi nu are nevoie decît de un sandwich şi o cafea este excelent surprins de Florin Piersic jr., cu un accent neostentativ pus pe mimica şi gesturile sacadate, pe privirea pierdută undeva în gol, dublată de cuvintele ritmat silabisite. La urma urmei, pentru el tot ce contează este o clipă de satisfacţie, fie ea cît de banală pentru cei din jur.
Aceste ipostaze sînt succedate de apariţii care aparţin unui alt statut social. Omul de afaceri preocupat exclusiv de bani, exhibîndu-şi siguranţa de sine şi superioritatea adoptă constant un ton zeflemitor şi arogant, rezervîndu-şi plăcerea de a-i umili pe cei din jur, simple marionete ghidate de el. Doctorul îi prescrie pacientului un tratament extrem de dur, aparent foarte lejer, recomandîndu-i ca, la nevoie, să-i ceară sfaturi secretarei şi tapîndu-l în acelaşi timp de cît mai mulţi bani. Trecerile de la un personaj la altul se fac cu foarte multă naturaleţe, iar limbajul, deşi uneori poate fi receptat drept vulgar, este rostit cu lejeritate şi nonşalanţă. Ceea ce caracterizează această creaţie actoricească este firescul, vitalitatea şi forţa expresivă.
Ultimul personaj, poate cu cel mai mare impact ca implicare, este artistul care-şi resimte anormalitatea ca pe o corvoadă, dorindu-şi într-o anumită măsură să fie asemenea celorlalţi. Alteritatea devine angoasantă şi, în acelaşi timp, salvatoare. Este forma cea mai adecvată de a supravieţui uniformizării omniprezente. Atunci cînd cuvîntul nu mai exprimă decît anodinul şi insignifiantul, se sublimează în gest. Simplu şi totodată extrem de sugestiv, coagulînd energiile pierdute ale rostirii şi recuperîndu-le într-o clipă de tăcere. Intensă şi plină de emoţie.
Le recomand acest spectacol tuturor celor care vor să vadă o performanţă actoricească autentică. Cu siguranţă, nu vor fi dezamăgiţi.