Sinopsisul e asemănător cu cel din Mulholland Drive şi filmul se petrece tot în Hollywoodland. Partea ciudată intervine odată cu bucăţile poloneze intersectate (filmate în Polonia în contrapunct temporal şi de anotimp), care-l fac să fie mai ciudat decît odiseele americane la capătul nopţii şi subconştientului Lynchian (v. Lost Highway). E un film experimental, if ever was one, cel mai experimental şi cel mai încifrat film al său, de la debutul cu Eraserhead (1977). Totodată e un best of Lynch, cu elementele lui-cheie şi actori-fetiş (doar Jeremy Irons e în premieră în acest univers).
Filmat digital, cu cameră video de amatori (s-a jurat să nu mai folosească peliculă, why?), pornind iniţial fără scenariu, filmul are momente de penumbră, de întuneric, de granulare, care dau nuanţe de stări, de emoţie, de frică pură, de momente de horror, de comedie, de muzical. De când am aflat că Lynch îşi bazează totul pe meditaţia transcedentală, nu mai caut clue-uri. Filmul e iraţional şi atunci când crezi că ai dat de un capăt al firului rămâi cu el în mână. Grace Zabriskie apare şi cu un accent ciudat îi face o prevestire actriţei Nikki Grace, Laura Dern, în rolul / rolurile vieţii ei. Dar când se întîmpla asta, ieri sau mâine, acum sau atunci?
În spaţiul din Inland un personaj poate sta în faţă cu dublul lui, cu el din trecut sau din viitor. Protagoniştii din Mulholland Dr. apar pe post de iepuri, dintr-un scurt metraj dubios din 2002, Rabbits, integraţi în filtrele din Inland. Cineva se uită la ei la televizor, noi ne uităm la ei, Lynch se uită la noi. Şi un grup de vrăjitoare / zîne / ispite dansează şi cîntă Locomotion. Ele ţin loc de pitic şi seamănă cu personajele fantastice ale lui Eliade de pe Strada Mântuleasa sau de La Ţigănci. Nu e tocmai un riff de Rock'n'Roll (deşi piesa Black Tambourine e excelentă), e muzica lui Krzysztof Penderecki (pe care a folosit-o William Friedkin în Exorcistul şi apoi Stanley Kubrick în Shining) şi un sound design extrem, pe care e brăzdat un puzzle non-narativ, oniric, coşmaresc (creepy!!!!). Dar la final, surpriză, Nina Simone (Sinnerman) şi o doză de umor care mă face să cred că de fapt Inland Empire e o comedie. În accepţia lui Lynch, bineînţeles. Mi-a adus aminte şi de glumiţa lui Lars Von Trier la finalul lui Dogville. Da, genul ăla de umor.
Deci, un film la care trebuie să părăsiţi orice speranţă de logică şi naraţiune clasică, durată-mamut (172 de minute), şi, ca orice film special, o singură copie. Chiar sunt curios cum o să fie noul proiect al lui Lynch, pentru că s-a îndepărtat atât de mult de limbajul convenţional, încât cred că Inland Empire e noua lui adresă and he is there to stay.