Un basm stângaci, pe cai prea mari - Volkodav iz roda serykh psov / Clanul lupilor

A fost o dată ca niciodată (adică prin 1982), că de n-ar fi, nu s-ar povesti (pe bune - nu e banc!) a fost un film intitulat Comoara, de Iulian Mihu. Eram studenţi pe vremea aia, şi ne trimiteam unii pe ceilalţi la filmul ăsta, să râdem de el. Şi unul nu era dezamăgit!

Era vorba acolo de nişte patrioţi ardeleni din Evul Mediu care căutau o comoară ascunsă de Decebal într-o peşteră, ca să-şi finanţeze din ea lupta pentru neatârnare şi unire cu patria mumă. Toată această chestie curgea cu hopuri pe-o matcă imposibil de întortocheată din care mare lucru n-aveai ce să pricepi. Printre cele mai savuroase perle ale filmului figurau momentul când tâlharii îl prind pe episcop şi unul, punându-i sabia la beregată, îşi întreabă căpetenia: "Cu ăsta ce facem?" Răspuns: "Spânzuraţi-l, că n-avem vreme!" Sau când intră-n peşteră şi unul spune: "S-o luăm pe-aici!", dar altul: "Ba pe-aici", aşa c-o iau pe-aici (adică pe dincoace), şi după doi paşi ajung într-o sală luminată feeric, unde comoara lui Decebal strălucea etalată ca la expoziţie. Sau când trăgeau cu tunul în cetate, şi se-aprindea benzina pe ziduri. Sau când se duelau vreo şase, ţac-pac, ţac-pac, ţac-pac (ştiţi metoda), şi deodată unul, tam-nisam, uită că se duela şi-o ia la fugă-n altă parte; adversarul se uită nedumerit după el, şi pe urmă face: "Aaa!" şi cade mort. Sau replica Violetei Andrei: "De când s-a născut fetiţa, soţul meu nu mai aude bine."

Dar filmul lui Mihu avea o scuză. Pe la jumatea filmărilor, lui dom' regizor i-a venit o idee măreaţă: "Ştiţi ceva? Eu m-am săturat să fac filme serioase, pe-ăsta-l fac parodie!" Aşa că a doua jumate a filmat-o la mişto. Ăia s-au luat cu mâinile de cap, şi la montaj au zis nu, hai să-l facem iar serios! Şi-a ieşit ce v-am povestit mai sus.

Adevărul e că poantele cele mai amuzante nu erau cele moştenite din parodie, ci alea unde Mihu voise să filmeze serios. La fel şi cu actualul Volkodav iz roda serykh psov (adică, mai pe româneşte, "Câine-lup din spiţa câinilor cenuşii" sau, oficial, Clanul lupilor) - cu precizarea că aici totul se vrea serios! Unu-zero pentru Nikolai Lebedev, transpuitorul pe ecran al acestui heroic-fantasy slavon scris de Maria Semionova.

Lucrurile sunt clare din prima secvenţă. Un sătuc de răzeşi cumsecade, trăind ca-n sânul lui Avraam într-o poieniţă, şi un copilaş cu perucă blondă jucându-se în extaz c-un aeromodel. La care Collins se-apleacă spre mine şi-mi şopteşte: "Pe-ăştia precis îi invadează o hoardă, că prea-s ferici..." - n-apucă să sfârşească vorba, şi tgdn-tgdn, apare hoarda şi-i masacrează puţin. Evident, puştiul cu perucă vede cum îi sunt spintecaţi tăticul cel bun şi mămica cea gravidă, mai vede şi semnul tatuat pe mâna creminalului, aşa că scapă şi creşte mare. Şi-ncepe filmul.

Şi-ncepe, şi continuă... şi nu se mai termină. Eroicul protagonist, crescutul mare Câine-lup (Alexandr Buharov), se preumblă printre varii neamuri, dornic de răzbunare. Căsăpeşte ticăloşi ici, salvează cumsecazi colo, îşi adună o găşculiţă de susţinători (inclusiv Liliacul-de-pământ, un pet din familia vulpilor-zburătoare care-i cel mai ataşant personaj din tot filmul), se tocmeşte străjer la tânăra (şi frumoasa, şi sexya, şi hota) prinţesă Elen (Oxana Akinşina), şi-n genere umblă pe urmele lui Jadoba, care i-a exterminat tribul. Pentru-nceput, ca să nu-ncapă discuţii, intră pâş-pâş în impenetrabila fortăreaţă a Mâncătorului-de-oameni (colegul lui Jadoba), omorând vreo doi străjeri pe parcurs, îl provoacă pe canibal la duel, şi-l ucide scurt. Da' ştii - scurt! Prilej cu care cade-o feştilă şi coşmelia se mistuie-n flăcări. Ce-i drept, scenografia arată foarte cool: bârlogul hanibalului e-ntr-un vulcan stins, aşa că după ce tot urci, ajungi într-un horn străbătut cruciş şi curmeziş de pasarele şi podeţe de frânghii şi scândurici, numai bune să le dai foc, iar camerele de locuit sunt în grote, prin pereţii din jur (un setup, la scară mult mai mică, aidoma celui din Preţul Reginei Shaana - noroc că Lebedev şi Semionova n-au avut unde s-o citească). Deasupra atârnă ditamai efigia Moranei cea Mortală (zeitatea evil pe care-o adulă antropofagu' şi Jadoba), aşteptând numa' să-i taie careva pripoanele şi să cadă peste toată şandramaua. Ceea ce se şi întâmplă, numaidecât - dar nu înainte ca eroul nostru să se lupte cu nemernicii pe toate ăle pasarele (în flăcări). Şi să salveze o tanti ce-i va fi de folos mai târziu.

Din păcate, toate secvenţele care urmează mai târziu (fie de acţiune, fie de contemplaţie, fie - mai ales - de umplutură) sunt şi mai confuze şi stângace decât asta (şi nici una la fel de spectaculos filmată). În genere, personajele sunt folosite ca nişte păpuşi împăiate, plimbate de colo-colo. Când şi când, câte unul mai face un banc, ca să pară mai uman - da' nu pare (de pildă, secvenţa cu tribuleţul lacustru, marcată de oarece elemente comice picate ca nuca-n perete - îmi aminteau de stângăciile similare ale lui John Landis, în An American Werewolf in London - un fel de "hai să ne mai şi râdem niţel"). Toată povestea e stufoasă, neclară, atârnândă de nenumărate informaţii pe care nu le putem afla decât sau din roman, sau din caietul de presă - că-n film, ioc. Aşa, de pildă, când ţi-e lumea mai dragă, te pomeni că câte-un trib (ba ăia din Galirad, ba unii dintr-un munte, ba ai lui Jadoba) dă drumul la oarece ritual esoteric, cu izbit spadele-n scuturi şi turnat ape din căuşuri în cap, filmat insistent, îndelung, lejer isteric, pe-o muzică ritmată ostentativ, de parc-ar răcni la tine: "Băăă, spectator! Vezi ce naşpa? Acu' ce ne facem!" (Da' tu, spectator, nu pricepi de ce, şi pace.)

Luptele... ce să zic? Nivel de Sergiu Nicolaescu la vârsta lui Noi cei din linia întâi (adică pe ultima sutică înainte să-şi dea duhul de tot). Banale, trenante, doldora de inadvertenţe (şi psihologice, şi pur şi simplu fizice). Din când în când, absolut pe nepusă masă şi când îşi aminteşte muşchii lui Lebedev, fâşti ţâşneşte şi câte-o jerbă de-un roşu f. cochet, ca să reţinem că ăia au şi ei sânge-n ştiţi voi ce. Arată atât de fals, încât tare mi-e că toate sângiurile sunt adăugate pe digital.

Imageria fantastică, în cel mai bun caz, mediocră. Evident, pastişele după Lord of the Rings nu puteau să lipsească, pe tot parcursul şi mai ales spre final, când ajung în munţii cei cumpliţi. Din păcate (pentru Lebedev), Peter Jackson, cât e el de mărginit, avea flerul de a filma dezinvolt toate grozăviile alea. Aici, principiul "Ia uite de ce suntem noi în stare!" pare la ordinea zilei (mai ales în secvenţa cu puntea de stâncă dintre munţi; cum cad vreunii de pe ea, cum ne-o arată de departe, ca să vedem ce inexorabil se prăvălesc trupşoarele-n genune).

Ca să fim drepţi, nu-i tocmai rea malefica Morană cea Mortală, care o dată desţelenită din muntele-i (cu ajutorul unei "chei" de piatră într-ale cărei rune trebuia să-şi prelingă prinţesa sângele) se dezvăluie a fi un fel de tornadă de stânci cu foc în mijloc, mare cât Turnul TV din Moscova şi vag zmeuomorfă. Câinele-lup o dovedeşte cu o spadă de foc lungă până-n tăriile cerului. Oarecari cădruţe frumoase pe-aici, da' altfel, logică, ingeniozitate şi creativitate, nexam. Dă cu spada-n ea pân-o termină, şi gata.

Şi-şi întâlneşte destinul - că asta era buba.

A, să nu uit - mai era şi mesianic. În final, o duce pe prinţesă la alesul ei, şi zice: "Femeie, iată soţul tău! Bărbate, uite-ţi nevasta!" Dar alesul are caracter (şi ochi să vadă!), aşa că desprinde mânuţa miresei de a lui şi o pune pe-a Câine-lupului (vorba lui Collins, din nou: "N-avea nici un rost, oricum ştia c-ar fi simulat.") Deci ei vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, iar liliecuţul ăla drăgălaş ia-n gheruţe "cheia" resuscitării Moranei şi zboară cu ea peste şapte mări şi şapte ţări; când te-aştepţi s-ajungă şi printre nişte blocuri, gata - începe genericul final.

Şi stai să te gândeşti că - de... ştim că filmul rus nu mai e ce-a fost odată... Da', oşcât, punctul lui forte au fost întotdeauna operele de conţinut - acolo au excelat inegalabilii Tarkovski şi Mihalkov, Koncealovski şi Heifiţ, Klimov şi Abuladze (eventual - prin adopţiune imperial-sovietică), ca să nu mai vorbim de marii clasici. Altminteri, majoritatea încercărilor de a pastişa filmul comercial de tip occidental (aventuri, acţiune, fantastic, chiar şi S.F. - Tarkovski fiind excepţia care confirmă regula, evident) au fâsâit lamentabil. Singurele reuşite cât de cât onorabile (îmi vine-n minte Korolevstvo krivîh zerkal / Împărăţia oglinzilor strâmbe, Alexandr Rou, 1963) au fost cele care-şi vedeau lungul nasului, şi se adresau cu sinceritate copiilor. Altfel, degeaba încerci să fii ceea ce nu eşti - că te frigi de nu ştii ce-i aia, şi-n veci nu-ţi mai întâlneşti destinul!


28 iulie 2007, h. 03:30-05:02
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.