România Liberă / iulie 2007
Iulia Blaga: De ce spuneţi că nu sunteţi cunoscuţi în România?
Gheorghe Anghel: Noi mai mult stăm în afară, dar vrem cu adevărat să venim aici, în România, să devenim nişte adevăraţi muzicanţi originali, naturali. Suntem mândri de ce facem, dar să vedem acum publicul nostru, românii noştri. Tot timpul suntem plecaţi. Japonia, America, Singapore...

Ce ştiu cei din Singapore despre muzica pe care o cântaţi?
Gh.A.: Oamenii au rămas foarte impresionaţi acolo. Au venit la restaurant după noi, după concert, şi n-am mai plecat până la ziuă. Am cântat până dimineaţă.

I.B.: Şi la un moment dat v-aţi pus şi pălăriile pe jos.
Gh.A.: Ne-am zis că asta e tradiţia, să vadă şi ei, singaporii... Am făcut o sută şi ceva de euro pe care pe urmă i-am dat pe băutură până la ziuă. Noi n-avem probleme.

I.B.: De trei ani n-aţi mai cântat în România. De ce? Pentru că n-a vrut impresarul?
Gh.A.: El ne alege concertele. Nu s-a putut până acum. Noroc că l-am întâlnit pe domnul Daniel (n.red.- Daniel Mitulescu, de la Metropolis Film, organizatorul concertului din 31 iulie 2007), colegul nostru, prietenul nostru. Acum, dacă o să ne meargă bine în continuare, sperăm să avem mai multe concerte în România.


"Feriţi-vă de manele, tată!"

I.B.: E adevărat ce se spune, că manelele sunt compuse de ţigani pentru români?
Gh.A.: Noi nu cântăm manele. Eu n-am cântat niciodată.
Marin Manole: Nu ne plac manelele.
Gh.A.: Io i-am spus şi la copilul meu: "Feriţi-vă de manele, tată!"

I.B.: Cum să se ferească?
Gh.A.: Păi la nunţi se cer, cere tineretul. Dar manelele nu sunt pentru noi adevărate, originale. Nu le avem în sânge. Ce cântăm noi e original. Putem cânta şi manele, dar nu ne plac.

I.B.: Ultimul album al vostru, Maskarada, care abia a ieşit, conţine prelucrări ale unor piese clasice.
Gh.A.: Bela Bartók şi alţii. Ideea i-a venit lui Stéphane (n.red. - Stéphane Karo, impresarul şi cel care i-a descoperit, care e însurat cu o verişoară a lui Marin Manole). "Nu vreţi ca pe al cincilea volum să cântaţi altă muzică?", ne-a zis. Credeam că vrea manele sau mai ştiu eu ce. El a ales piesele, dar ce ne-a plăcut şi nouă. Mie Bartók mi-a plăcut cel mai mult. Prima dată a fost greu.
M.M.: Am lucrat aşa: ascultam, repetam, ascultam, repetam.

I.B.: Aţi învăţat mai întâi piesele pe de rost.
M.M.: Exact. Am încercat pe urmă să lucrăm cu armonia, cu aranjamentul.
Gh.A.: Am lucrat un an jumate şi am înregistrat la Bruxelles.


"Johnny Depp te vindecă la rană"

I.B.: Unde aţi avut cel mai mare succes de până acum?
Gh.A.: În Franţa, acolo am şi cântat cel mai mult. De acolo au venit şi relaţiile cu Johnny Depp. El a fost chemat de film acolo (n.red.- The Man Who Cried, 2000, regia Sally Potter). Şi am auzit că are nevoie de noi. Ni s-a spus: "Aveţi de grijă că aveţi de-a face cu cel mai mare actor." Nu ştiam nimic de el.

I.B.: Cu cine e mai prieten dintre voi doi?
Gh.A.: Cu mine. L-am învăţat şi ţigăneşte. Când făceam filmul cu el, mergeam şi-i cântam toată noaptea. Plângea, că-i cântam de jalea ţiganilor. Şi înţelegea cuvintele toate, că-l învăţasem. E un om celebru, dar e extraordinar. Te vindecă la rană. E foarte prietenos. După aia ne-a invitat la el acasă, în Los Angeles. Doamne, ce cascadă, ce piscină... Am stat la el două săptămâni, tot taraful. Într-o zi ne-a aruncat unul câte unul în piscină, îmbrăcaţi.

I.B.: Nu şi instrumentele, nu?
M.M.: Nuuu, deja îmi cumpărase un acordeon, mi l-a făcut cadou.
Gh.A.: A venit după aia la Paris, a făcut o petrecere acolo, am fost invitaţi, a venit şi Vanessa care e super, e extraordinară.
M.M.: Îţi place de ea?
Gh.A.: Măi, nu poţi să vorbeşti...

I.B.: E genul dumneavoastră?
Gh.A.: Ăă, e genul a lu' domnu' Johnny Depp şi plus de asta, e foarte prietenoasă. Sper să mergem şi la nunta lor.

I.B.: Dar dacă vă cheamă nişte oameni obişnuiţi să le cântaţi la nuntă, cât le luaţi? Care e tariful?
Gh.A.: Depinde dacă-s bogaţi sau săraci. Dacă vedem că n-are decât 10 invitaţi...
M.M.: ...plecăm şi le spunem: "Lasă că ni-i dai altădată." Dar dacă e o personalitate ca Johnny Depp...

I.B.: Lui Johnny Depp va trebui să-i duceţi cadou de nuntă.
Gh.A.: Îi ducem... ştim noi ce-i ducem!

I.B.: Ce?
Gh.A.: O gagică frumoasă. Nu se supără Vanessa, că nu-i geloasă... Poate vine şi Johnny Depp încoace. El deja era propus să vină, dar n-a mai putut. E foarte simpatic. Când am făcut filmul ăla, lua cu noi mere, dădeam la cai, vorbeam, urcam pe cai. Zicea: "Vă place să mâncaţi carne de cal?" Spuneam: "De unde ştii tu de asta? Nu, noi nu mâncăm. Voi, indienii, mâncaţi." Că el e pe jumătate indian. N-a vrut să-l învăţ româneşte, numai ţigăneşte. A învăţat-o şi pe Vanessa.


"Înainte cântam şi trei zile la o nuntă"

I.B.: De la cine aţi învăţat să cântaţi?
M.M.: Taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, la 12 ani mi-a cumpărat un acordeon. M-a luat la omor, mă bătea mereu ca să învăţ să cânt. Până la urmă m-a legat de pat. Şi-uite aşa, şi-uite aşa am început să cânt peste hotare.

I.B.: Aveţi copii?
M.M.: Doi. Da' nu i-am bătut, au învăţat singuri.

I.B.: Cântă şi ei în taraf?
Gh.A.: Băiatul meu, Robert, cântă în taraf, tot la vioară. Are 24 de ani. Noi transmitem muzica din generaţie în generaţie.

I.B.: Până la urmă, care sunt cei mai rapizi instrumentişti, cei din Taraful Haiducilor sau cei din Fanfara Ciocârlia?
Gh.A.: Noi suntem. Facem un concurs ca să se vadă. Suntem foarte prieteni cu ei, dar şi ei recunosc că suntem mai rapizi. (n.red. -... îi sună mobilul - muzică lăutărească, normal...)

I.B.: Cât puteţi cânta?
Gh.A.: Putem şi şase, şi şapte ore. Înainte, la nuntă, cântam trei zile - sâmbătă, duminică şi luni. Ne culcam o oră şi ne sculam, eram băieţi harnici, că venea naşul: "Haideţi, tată!" Pe vremuri erau şi multe nunţi.

I.B.: Când aţi avut primul concert în străinătate, în 1988 sau în 1990? Am auzit ambele variante.
Gh.A.: În 1988 ne-a dus Speranţa Rădulescu (de la Muzeul Ţăranului Român) în concert la Geneva şi la Paris. Eram prima oară în avion, prima oară în străinătate. Ni se părea Geneva cel mai frumos oraş.

I.B.: Vi se mai pare şi acum?
Gh.A.: Nu, nu, nu. Acum în topul nostru sunt Japonia şi America. Los Angelesul... La vila lui Johnny aş vrea să mai ajung o dată. Şi o să ajungem.

I.B.: Cu Tony Gatlif cum v-aţi înţeles?
Gh.A.: Foarte bine şi cu el. Am lucrat la Lacho Drom şi trebuia şi la al doilea film, la Gadjo Dilo, dar a căzut înţelegerea, că nu s-au înţeles managerii noştri. Dar a fost bine cu el. Am fost şi la Cannes, când Lacho Drom a luat premiu.

I.B.: Unde plecaţi acum?
M.M.: În Irlanda, weekendul ăsta.

I.B.: Cam câte luni pe an sunteţi plecaţi?
M.M.: Mai mult suntem plecaţi, dar anul acesta n-am mai fost aşa mult în turneu. Am repetat la Bruxelles pentru album.

I.B.: Cât repetaţi pe zi?
M.M.: Două-trei ore.
Gh.A.: Io, de exemplu, n-am ce să fac, că dacă nu repet, îmi pierd inspiraţia. Feciorul meu lucrează opt ore pe zi. Aşa lucram şi eu când eram băiat, poate şi mai mult. El lucrează într-o cameră, eu în alta, şi pe urmă lucrăm împreună, să vedem unde sunt greşeli.

I.B.: Dar aveţi şi alţi elevi?
Gh.A.: Mai sunt şi alţi copii.
M.M.: Mai învăţăm pe care are nevoie. Pleacă, studiază acasă, vin a doua zi.

I.B.: Copii de români aveţi?
M.M.: Nu, nu sunt talentaţi pentru aşa ceva. Noi am cumpărat pentru copii, la Căminul Cultural de la noi, viori, ţambal, acordeoane. Care vrea să vie.

I.B.: Cine v-a pus numele Taraful Haiducilor?
M.M.: Stéphane. Şi noi ne-am mirat la început: "De ce ne spune nouă haiduci?" Dar pe urmă am văzut că numele prinde bine şi are succes.

I.B.: Peste tot dansează oamenii la concerte? Şi în Japonia?
Gh.A.: În Japonia nu mai vorbim. Aoleu.. Şi dansează japonezii, sar. După concert vin cu tot felul de cadouri - ciocolate, parfumuri...
M.M.: Mie mi-au dat un lanţ de aur de 50 de grame.

I.B.: Cine vi l-a dat?
M.M.: Prietenii noştri.
Gh.A.: Păi unii au venit şi la Clejani, cu familia, cu părinţii.
M.M.: O fată a venit din Japonia şi a stat la mine s-o învăţ să cânte la acordeon. Pe urmă am avut ceartă cu nevasta...Da' nu, ea nu-i geloasă.
Gh.A.: Acum vrem să mai stăm şi pe acasă, că am obosit şi noi. 17 ani tot prin avioane. Ajungeam într-un oraş şi n-apucam să stăm şi noi într-o biserică.

I.B.: Când cântaţi în concerte piese de pe primele albume, improvizaţi?
M.M.: Da. Asta contează mult. Nu cântăm tot timpul la fel. Fiecare ştie ce are de făcut, îşi dă drumul, şi pe urmă tot înapoi ajungem. În general, ca să nu se plictisească publicul, cântă patru inşi, patru stau, pe urmă e instrumental, pe urmă vocal, pe urmă iar cântăm cu toţii...
Gh.A.: Deci îi mulţumim foarte mult lu' doamna Speranţa, care ne-a scos prima dată, şi lui Ion Albeşteanu, care a fost un adevărat maestru, să-i fie ţărâna uşoară. El a lucrat cu noi, 40 de inşi câţi eram înainte... Au murit majoritatea. Am luat premii şi la "Cântarea României". Dar acum lumea de aici nu ne mai cunoaşte.

I.B.: Eh, vă cunoaşte cel puţin pentru că sunteţi cunoscuţi în străinătate. Am văzut la Cannes ţigani care cântă pe stradă şi spun că sunt din Clejani.
Gh.A.: Sunt mulţi, dar nu-s din Clejani, că dacă ar fi atâţia, ar fi trebuit să fie Clejaniul capitala ţării.

I.B.: Mulţumesc, dar domnul Marin a vorbit prea puţin.
Gh.A.: Păi mai luaţi de la mine şi puneţi la el.


Întoarcerea acasă

Au scos până acum cinci albume şi un DVD, toate în străinătate. Cel mai recent, Maskarada, cuprinzând prelucrări după piese clasice, nici nu s-a lansat încă în toate zonele. Cel mai bun grup din Europa şi Orientul Mijlociu, desemnat de BBC World Music, a cântat unde vrei şi unde nu vrei, din Europa până în Japonia şi Singapore. După 3 ani de la ultimul concert din Bucureşti, Taraful Haiducilor din Clejani a considerat că e momentul să recupereze timpul pierdut. Concertul care va avea loc pe 31 iulie 2007 (cu începere de la ora 23), la E-Uranus, va fi probabil începutul unui şir de concerte româneşti.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus