Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Take, Ianke şi Cadâr

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un spectacol uluitor - Take, Ianke şi Cadâr


Radu-Ilarion Munteanu

octombrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Victor Ion Popa e o frunză de laur din coroana teatrului nostru naţional, iar celebra sa piesă cu trei nume e un simbol al sfintei instituţii. Aflată la răspântia celor mai multe drumuri bătătorite ale ţării de dincoace de negurile morilor cu noroc, legând Chiriţe provinciale cu proşti sub clar de lună, vodeviluri localizate din vremea domniţei Ralu de muşatisme în ritm de vals. Fără a mai socoti atâtea scrisori pierdute prin falduri de carnaval furtunos. Prăvăliile celor 3 negustori, ca-n basmele înşirate pe fir de mărgărite, dau, în orice punere clasică în scenă, către o piaţă în care se pupă patriotic toţi cei ce s-ar putea întreba, făcând pe drakku-n patru, de ce-or fi venit la teatru.

Dacă te duci la un spectacol cu Take, Ianke şi Cadâr negreşit vei păşi pe aşternut de gânduri ca cele de mai sus. Primul şoc e că, la mai puţin de 2 ore de la deschiderea casei, mai găseşti abia câteva bilete periferice la al doilea spectacol, peste 2 săptămâni, primul fiind deja vândut. Apoi, amicul care ţine minte textul mai bine ca tine, te introduce în atmosferă, întrebându-te dacă ai cumpărat versiunea de program de sală cu Beligan, ori cea cu Jules Cazaban. Clipeşti din ochi, derutat. Gluma e mai bună decât pare. Căci Beligan joacă. Cum joacă el, nemuritor, de peste jumătate de secol, de ce n-ar juca şi contemporanii săi din istoria nemuritoare a comediei naţionale? Dar, oricât de tentante ar fi lunecările metaforice în visare, spectacolul e şi real şi incredibil de viu, de alert, de modern, de dinamic. Şi eşti avertizat din primele secunde de după deschiderea cortinei, când decorul se apropie de poziţia de joc pentru primele momente, într-o semiobscuritate complice. Eşti avertizat, printr-un simplu artificiu, că mecanismele arhitecturii dramatice sunt transparente, căci în lumea de azi nici cortinele de catifea nu-şi prea mai găsesc rostul.

De aici porneşte totul, de la scenografie. Dar şi despre asta erai avertizat. Căci, în caietul-program, Cătălina Buzoianu îl prezintă pe scenograf, Mihai Mădescu, într-un text sub titlul "Structurile matematice ale imaginarului". Scenografia utilizează la maximum mobilitatea scenei. Corpul celor trei case, din care cea a lui Cadâr e mereu invizibilă, e rotit cu 900, cu 1800, uneori şi cu unghiuri intermediare, eliberând mereu spaţii de joc în numele continuităţii. Se joacă în faţa prăvăliilor, la mesele din curtea din spate, lângă fântâna din lateral, se joacă simultan în locuri diferite, pe grupuri de personaje, dând o senzaţie de viu, de autentic, excluzând orice teatralitate.

Fireşte, în atari condiţii, spectacolul e fără pauză. Şi, nota bene, joacă Beligan. Iar textul lui Ianke e aproape jumătate din cel al întregii piese. Dinamica permisă de scenografie se prelungeşte în distribuirea eficace a accentelor, ca urmare ponderea lui Cadâr în prima parte nu e atât de ştearsă ca în celelalte montări. O ţesătură savantă, din urzeala unei mişcări scenice ce valorifică toate spaţiile de joc, cu petele de culoare ale accentelor unui gest, ori a unei rostiri de efect, ce ia în calcul reacţia forţată a sălii, antrenând-o în desăvârşirea unitară a spectacolului. Ai deschis vechiul sipet al străbunicii, cu o umbră de teamă că mătăsurile şi ciucurii miros în cel mai bun caz a naftalină, iar dinăuntru ţâşnesc căluşarii, dansând pe melodia ciocârliei, ba mai spun şi bancuri pe nerăsuflate în mijlocul unui triplu Rydberger sui generis. Cel mai insignifiant efect e aruncarea în derizoriu a cohorte întregi de emisiuni teve, ca atare nici nu-l vom mai pomeni.

Grigore Gonţa e un regizor care a "făcut scândura" ca actor şi lasă impresia că lasă spectacolul să înflorească liber. Dar nu-i deloc aşa. Sigur că nu încearcă să vândă viziuni abstracte. Şi bine face. Acolo, pe scândura ce nu ameţeşte nici o clipă între rotaţie si translaţie, se află toată floarea cea vestită a Teatrului de Comedie din nemuritorii ani '60, când acelaşi Beligan juca, în Rinocerii, cu Ion Lucian, la o masă a cafenelei, iar la cealaltă, personajul logicianului perora, într-o împletitură ameţitoare te text, despre rinocerii cu patru picioare. Procedeul e folosit şi acum, discret, neostentativ, firesc, rezultând cu necesitate din schimbarea cinematografică a perspectivei spectatorilor. Iar partenerul lui Beligan e un monstru. Sacru, desigur. El se numeşte Dinicămoraru. Un Cadâr surprinzător, la care cinismul paradoxal al nepotului lui Rameau, ori al lui Thersites e convertit în cor antic personalizat, înţelepciune umană la purtător şi o păpuşă animată, cu parfum discret de Goldoni-Rossini, pe post de Tache şi mai surprinzător. Mai incoerent, poate doar în spectacolul la care am asistat, Uritescu în Ilie. Mihai Călin nu e convingător decât la faza mâniei juvenile, în schimb Monica Davidescu nuanţează exact, fără a ieşi în evidenţă. În sfârşit, Silvia Năstase e o babă Safta lipsită de inutile excrescenţe caricaturale.

Filmele lui Pintilie-Daneliuc lasă, în ciuda evidentei intenţii cathartice, exorcizante, o tristeţe metafizică. Celebra tragedie antică, a lui Andrei Şerban, conjugată cu Piaţa Universităţii, a rămas o profeţie neînţeleasă. Acest uluitor spectacol ar striga, armonic, că n-ar fi adevărat că purceaua ar fi moartă-n coteţ. Dă, Doamne, sa nu fie cântecul de lebădă.



 Toate articolele despre Take, Ianke şi Cadâr


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Radu-Ilarion Munteanu


Alte articole

 Poveşti de altădată - Take, Ianke şi Cadâr, Christina Anghelina


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer