Puţini sunt regizorii care au obţinut de două ori premiul cel mare la Cannes - Palme d'Or, iar Emir Kusturica e unul dintre aceştia, premiat în 1985 pentru Tata a plecat în călătorie de afaceri şi în 1995 pentru Underground.
Emir Kusturica a fost foarte multă vreme văzut ca un simbol al cinematografului iugoslav, balcanic în accepţiunea lui largă. Motivele din filmele lui sunt considerate o chintesenţă a spiritului balcanic - amestec de haos, umor negru, inventivitate, suferinţă, iubire pătimaşă... Neputinţa lui Kusturica de a se înnoi face ca rolul lui de simbol al filmului balcanic să se estompeze încet-încet. Asta în ciuda faptului că (aproape) toate filmele regizorului sunt selecţionate în continuare în Competiţia Oficială a Festivalului de Film de la Cannes, ceea ce e mai mult o inerţie a organizatorilor, decât o recunoaştere a valorii.
Destul de înrudit cu stilul lui Emir Kusturica e Goran Paskaliević - celălalt nume foarte cunoscut al filmului iugoslav, apoi sârbesc. Filmele lui Paskaliević sunt totuşi ceva mai sobre, dar imaginaţia regizorului nu e mai prejos decât a lui Kusturica. Cei doi sunt exponenţii unei perioade în care cinematografia iugoslavă era una dintre cele mai dinamice şi incitante din Europa de Est.
Noile generaţii ale filmului sârb, afirmate în anii 1990, sunt preocupate de cu totul alte probleme decât "spiritul balcanic". Războiul care a sfâşiat Iugoslavia e în prim-planul preocupărilor regizorilor din aceasta perioadă: Kordon (2002), de Goran Marković; Pretty Village, Pretty Flame (1996), de Srdjan Dragojević; Camionul roşu-gri (2004), de Srdjan Koljević...
Nu lipsesc însă nici filmele bazate pe subiecte sociale: Capcana (2007), de Srdjan Golubović sau Profesionistul (2002), de Dušan Kovačević, acesta din urmă ecranizare foarte reuşită a propriei piese de teatru. Ele se înscriu în tendinţa cinematografiilor tranziţiei din Europa de Est, cu teme desprinse din schimbările sociale, economice şi mental-psihice din această zonă.
Specific cinematografului sârbesc e desprinderea, pe de o parte, şi coexistenţa, pe de altă parte, de / cu cinematografiile nou apărute în fostul spaţiu iugoslav: Macedonia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Croaţia.
Coproducţiile între ţările fost iugoslave sunt numeroase, iar uneori e greu să faci diferenţa între o ţară sau alta ca producător principal. Ele continuă să vorbească despre lucruri comune, într-un limbaj comun.
În sfârşit, o trăsătură aparte e naşterea unei noi cinematografii - cea kosovară. În 2005 era salutat la Veneţia primul film kosovar (lung metraj de ficţiune) - Kukumi, al lui Isa Qosja, coprodus cu Croaţia. Filmele kosovare sunt, evident, vorbite în albaneză şi tind, mai mult decât filmele din celelalte ţări fost iugoslave, să-şi afirme o independenţă aproape ostentativă.
Mental şi lingvistic, ţările fostei Iugoslavii păstrează încă asemănări foarte mari. Chiar şi Slovenia intră în acest joc, cu toată integrarea ei europeană. De aceea sunt încă importante asemănările dintre cinematografiile lor. Prin urmare, e încă imposibil de disociat cinematografia sârbă de cele vecine, ca şi fiecare din cinematografiile ţărilor fost iugoslave în parte, de cele din spaţiul respectiv. Şi probabil că această caracteristică va exista încă multă vreme.