În cadrul festivalului au fost trei vizionări ale filmului, la Montreal, şi una la Quebec, urmate de întîlniri cu publicul. Sălile au fost pline, iar emoţia românilor care au văzut Binecuvîntată fii, închisoare a fost adesea copleşitoare. Cei mai mulţi vorbeau cu lacrimile în gît, iar un bărbat ne-a îmbrăţişat plîngînd. De asemenea, presa din Montréal a fost elogioasă, iar pentru mine a prognozat chiar premiul pentru cea mai bună interpretare feminină. Deşi nu mi-a fost acordat acest premiu, nu mă simt nedreptăţită. Dimpotrivă, mă simt recompensată prin Premiul pentru cea mai bună contribuţie artistică, acordat filmului.
Acest film, primul film românesc care arată calvarul, chinurile şi umilinţele la care au fost supuse deţinutele politice din închisorile comuniste din România, are ceva cu totul deosebit, datorat regretatei Nicole Valery Grossu, autoarea cărţii autobiografice care se află la baza scenariului. Este un film tonic, al cărui mesaj are valabilitate generală: prin credinţa în Dumnezeu, iadul închisorii comuniste a putut fi învins. Şi, tot aşa, prin credinţă, orice om poate învinge un mare necaz.
Cel mai mult ne-a bucurat modul direct în care oamenii şi-au exprimat impresiile. Sunt mulţi români care au cunoscut calvarul detenţiei comuniste, direct sau indirect, prin jertfa rudelor sau a prietenilor. Oamenii aceştia au primit filmul ca pe un gest revelatoriu, de mult aşteptat.
În februarie, filmul a fost prezentat şi la Paris, la Sala Le Latin, special destinată producţiilor din ţările de origine latină. La acea vizionare a participat şi dna Ioana Celibidache care, ulterior, şi-a exprimat părerea într-o scrisoare adresată d-lui Sergiu Grossu, în care îşi mărturisea emoţia şi admiraţia pe care filmul i le-a produs, concluzionînd că "acest film trebuie să treacă peste hotare şi să lumineze Occidentul ORB, arătînd, doar prin imagini, unde este suferinţa şi unde este creştinismul".
Apreciat în străinătate, filmul a fost văzut prea puţin în ţară, o săptămînă în Bucureşti şi puţin la Cluj. Ce destin va avea în continuare?
Există un contract cu TVR1 care încă nu funcţionează. Dar, în general, filmele româneşti sunt puţin distribuite. Reţelele de distribuţie a filmelor din România sunt majoritar filiale ale marilor companii de film americane. Guvernele noastre postdecembriste nu au înţeles că filmul românesc ar putea fi un excelent ambasador al imaginii noastre în străinătate. Cinematograful românesc nu este susţinut, pentru că la noi domneşte Legea Banului. Legea sponsorizării, care în Occident prevede posibilitatea direcţionării către cultură a sumelor datorate, ca impozit la stat, la noi nu există.
Pentru ca un film să se poată realiza şi să fie rentabil, trebuie să fie susţinut mai întîi, din punct de vedere financiar, apoi cu o reţea de distribuţie, de exemplu în Bucureşti ar fi necesar să existe un cinematograf destinat doar filmelor româneşti, aşa cum există Europa, pentru filmele europene. De asemenea, în străinătate trebuie să se facă lobby pentru filmele noastre, să se menţină legătura cu jurnalişti, cineaşti etc., pentru ca lumea să ne cunoască şi să fie interesată şi de producţiile noastre. Nimic din toate acestea nu se întîmplă la noi. Aşa că, reveniţi acasă, am intrat în aşteptare, pentru un timp total nedeterminat. Şi este păcat. Pentru că ne-am întors cu dor de a face film.