Cu treisprezece filme terminate, dintre care cinci premiere oficiale (Război în bucătărie, Marfa şi banii, Sexi Harem Ada Kaleh, Proprietarii de stele şi Incidentul Ankara), două premiere la festivaluri internaţionale - Confesiunea unui torţionar la Veneţia şi Filantropica la DaKino, cinci filme amînate (scurtmetrajele semnate de H. Höfer şi Cristian Mungiu), şi Apărarea chineză a lui Tompa Gábor, putem spune că anul 2001 a fost un an mai norocos pentru cinematografia românească. Mai ales datorită incredibilului colaps manifestat în anul precedent 2000, cînd, deşi erau terminate, o serie de filme n-au mai ajuns la public. De asemenea, faptul că se află în lucru cel puţin cinci filme semnate de cineaşti mai tineri sau nu - Cristian Mungiu, N. Mărgineanu, Dan Piţa, Şerban Marinescu, A. Blaier, că Radu Gabrea a terminat Norocel ne dă speranţe şi pentru anul în curs. Pînă atunci să revenim la 2001.
Cantitatea premierelor nu reflectă şi calitatea lor. Totuşi, succesele au venit de la doi poli ai generaţiilor de cineaşti - un debutant Cristi Puiu, intrat în selecţia dură a Cannes-ului şi multiplu laureat la alte festivaluri internaţionale (Salonic, Cottbus, Karlovy Vary şi lista va continua sperăm şi în acest an), precum şi de la Lucian Pintilie, al cărui film intrat în competiţia oficială de la Veneţia s-a bucurat de o excelentă presă şi de o caldă primire a criticii de specialitate. Celelalte trei premiere (un debutant şi doi veterani) au dezamăgit deopotrivă, deşi Savel Stiopul s-a aflat, poate, cel mai aproape de orizontul epic şi ideatic al filmelor sale anterioare, prin încercarea de a sonda conflicte şi psihologii inspirate de prezentul ultimului deceniu.
Controversat rămîne şi filmul lui N. Caranfil, un cineast care ştie însă să stăpînească prin calitatea scenariilor un public fidel. Filmul lui Tompa Gábor - Apărarea chineză, încă absent de pe ecrane, este o veche promisiune a producătorilor, care, după ce l-au prezentat la Festivalul de la Berlin cu doi ani în urmă, au "uitat" să-l mai difuzeze şi-n ţara de origine. Nu am introdus în această retrospectivă Ţăcăniţii, produs parţial de producători români şi jucat de actori români, dar realizat de un cineast francez, Gérard Cuq. Cantitativ, producţia cinematografică anunţă un prea îndelung aşteptat reviriment. Acesta va fi materializat, probabil, numai dacă suportul financiar al filmului românesc va fi corespunzător şi odată constituit acesta va fi împărţit fără jocuri de interese. Important este ca acesta să fie în primul rînd acordat cineaştilor tineri şi celor ce au confirmat pînă acum capacitatea de a spune ceva. Dacă se ţine de cuvînt şi de procesele intentate canalelor de televiziune debitoare, CNC-ul ar putea recupera sume importante, din care s-ar mai putea realiza cîteva filme. Semnarea acordului privind coproducţiile şi stagiul "Trans-Euro-Script" arată o deschidere necesară care, exploatată inteligent, ar putea aduce surprize plăcute pentru fanii filmului românesc.
Anul trecut au filmat în ţara noastră nume sonore ca Franco Zefirelli şi Costa Gavras. Faptul arată capacitatea studiourilor româneşti, dar şi a actorilor, tehnicienilor şi producătorilor de a participa la posibile opere de referinţă. În privinţa difuzării, marea majoritate a titlurilor prezentate pe ecrane a aparţinut tot cinematografiei americane, cu un recul neglijabil faţă de 2000. În orice caz, mai mult decît pe ecrane majoritatea producţiilor europene, mai recente şi nu prea, s-au văzut în cadrul unor manifestări importante, din păcate, în majoritate găzduite doar în Bucureşti. Astfel, Festivalul filmului european, organizat şi găzduit de UCIN, diverse zile, săptămîni şi luni (filmul francez, italian, englez, elveţian, finlandez, grecesc, polonez, maghiar, german, spaniol etc.) au arătat diversitatea stilurilor, genurilor şi tematicii abordate de cineaştii europeni, fiind un bun prilej de comparaţie şi informare a publicului.
Tradiţionalele festivaluri naţionale şi internaţionale (DaKino, EcoTourInd Film, Alternative, CineMaIubit etc.) desfăşurate cu imense eforturi din partea organizatorilor şi cu o cvasiindiferenţă din partea forurilor culturale guvernamentale au arătat competenţa, fermitatea şi dăruirea unor mari îndrăgostiţi de arta a şaptea - Dan Chişu, E. Bostan, L. Damian, N. Luca etc., precum şi deschiderea unor foruri locale pentru evenimentul cinematografic de calitate (din Tîrgovişte, Tg. Mureş, de pildă).
Intrăm în 2002 cu absenţa unei reviste de cinema necesare informării şi formării publicului de film. Dar mai intrăm în 2002 şi cu credinţa că sfîrşitul acestui an va aduce la rampă noi debutanţi în filmul de ficţiune, capabili să repete isprăvile lui Cristi Puiu. De materializarea acestei speranţe este însă în cea mai mare măsură responsabil noul Centru Naţional al Cinematografiei, care, după un an de activitate, trebuie să fie mai consecvent cu promovarea tinerilor cineaşti şi mai puţin atent la recordurile de patriarhat în scaunul regizoral.