Zilele filmului maghiar - concluzii la final

Printre cele cinci filme prezentate recent la Bucureşti în cadrul Zilelor filmului maghiar (îngrijite la Centrul Cultural al Republicii Ungare de Francisc Mraz) s-au numărat unul în care juca şi Maia Morgenstern (Cîntecele Rozsei) şi unul (A Bus Came...) format din cinci scurtmetraje al căror element comun era linia de autobuz 78 din Budapesta. Ideea i-a venit lui Miklós Jancsó, au pus-o în practică cinci tineri cineaşti remarcaţi în ultima vreme. Printre aceştia, Kornél Mundruczó, clujean la origine, al cărui Pleasant Days a fost în competiţie la Festivalul de la Cluj din acest an, şi György Pálfi, al cărui Hukkle a luat atîtea premii încît n-a mai putut fi inclus în competiţie şi a rulat în afara ei. În Hukkle nu existau dialoguri, şi lumea animalelor, păsărilor, oamenilor intra în dialog cu căruţele care uruiau pe stradă, cu toate zgomotele, astfel încît tot filmul era un dialog continuu, melodios şi sinestezic, înlăuntrul unui univers coerent.

Pentru scurtme-trajul inclus în A Bus Came... şi intitulat Shamans vs Ikarus, György Pálfi (născut în 1974) păstra acelaşi simţ al umorului, dar imagina o parodie la Superman, transformînd un banal tătic budapestan în Shaman, luptător al dreptăţii care îl învinge pe Dedal, cel care vroia să-şi fure fiul, nimeni altul decît autobuzul Ikarus, bine cunoscut şi nouă. În 20 de minute autobuzul devenea viu, prindea aripi, zbura spre luna portocalie, cele 20 de minute cît ţinea filmul fiind umplute dens, cu efecte speciale de bun simţ şi întorsături comice de situaţie.

În 15 minute Viktor Bodó (născut în 1978),încă student, face un foarte reuşit exerciţiu de stil şi prestidigitaţie (ajutat de un monteur destoinic) şi imaginează un film asemănător cu Amélie nu numai prin vocea naratorului atotştiutor de mici secrete, ci şi prin plăcerea jocului cu evenimentele mărunte. Un om are o pasiune bizară, aceea de a urmări şi contabiliza toate obişnuinţele vecinilor. Aşa că ştie ora, minutul şi secunda cînd poate coborî în stradă, la o distanţă anume, pentru a prinde ţigara fumată pe jumătate şi aruncatăîn fiecare zi de acelaşi vecin. Pentru a alerga în secunda următoare să prindă în cana lui cafeaua pe care alt vecin o aruncă pe geam. Totul se dă peste cap cînd apar nişte hoţi (cu un plan niţel încurcat). Furtuna ce se iscă din acest incident îl lasă pe om răvăşit, ca şi cum întreaga viaţă i-ar fi fost dată peste cap.

În Shoes Ferenc Török (născut în 1971) filmează aproape numai picioare şi poate scoate chiar elemente dramaturgice şi de caracterizare personală din asta. El urmăreşte în acelaşi timp patru personaje, fiecare cu viaţa lui autonomă, dar poveştile se taie în permanenţăşi cei patru eroi ajung să împartă acelaşi perimetru. O fată vinde pantofi, la ea în maga-zin apare o femeie căreia i se rup-sese tocul, pe vînzătoare o vede prin geam o altă fată, cameristă la hotelul de vizavi, iar un băiat, spălător de geamuri, o place pe cameristă, dar cînd e să sară la ea în cameră cade şi moare. Nu e trist finalul (nu mai mult decît trebuie), dar filmul pare mai mult să dorească să ne facă mai atenţi la magia coincidenţelor.

No Comment (realizat de Árpád Schilling, născut în 1974) este cel mai nereuşit scurtmetraj dintre cele cinci. Combină erotismul cu iluzia, cu dorinţa de evaziune, cu parodia discretă, dar e sărac în idee, nu are o poveste interesantă. Am lăsat la urmă cel mai elaborat film din A Bus Came...,Joan of Arc on the Night Bus de Kornél Mundruczó. Care începe aşa: o maşină a pompierilor se îndreaptă spre un autobuz care a făcut accident şi vreme de cîteva minute totul curge ca într-un film american bine montat, totul e eficient şi rapid. O fată e extrasă dintre fiare. Este dusă la Urgenţe, unde medicii se pregătesc de operaţie. Şi dintr-o dată fata deschide ochii şi începe să cînte. Nu orice. Operă. Şi filmul o ţine tot aşa, cu replici în care e vorba de sînge, morfină, ţesuturi, organe ş.a.m.d. Ne dezmeticim pe parcurs (dar nu de tot). Fata e un fel de actriţă, ceilalţi răniţi la fel. Regizorul e şeful pompierilor. De el e îndrăgostită eroina. Chiar dacă nu reuşeşti să scoţi un fir coerent, tot poţi să improvizezi pe marginea asemănării filmului cu All That Jazz şi oricum a dorinţei regizorului (născut în 1975) de a-şi încerca forţele în musicalul serios. Pe urmă te poţi juca cu ideea Ioanei dArc arsăîn fiecare seară, ca un mic Sisif cu normăîntreagă. În orice caz, atmosfera e stranie, cadrajele reuşite, mişcările actorilor (dublaţi de cîntăreţi de operă) au ceva coregrafic în ele. Coregrafice, un pic voit teatrale sunt ansamblurile. Nu în ultimul rînd, Orsolya Tóth, pe care Mundruczó a folosit-o şi în Pleasant Days ar face o bună Ioana d'Arc într-un lungmetraj. I-ar da fecioarei un nevinovat aer pervers, care nu i-ar strica.

Toate aceste filmuleţe sunt legate printr-o temă comună, prin mici desene animate construite în manieră suprarealistă, cu oameni, măgari (da!), bărbaţi zburînd cu mîinile, tot ce vrei şi ce nu vrei suprapunîndu-se ori tăindu-şi muchiile. Un autobuz e o lume în mic. Pe lîngă asta, A Bus Came... arată clar că în Ungaria tinerii cineaşti nu circulă cu naşul, ci sunt talentaţi, capabili şi încurajaţi.