Trecând peste lentoarea narativă şi minuţiozitatea descriptivă, nu putem să nu remarcăm acuitatea observaţiei sociale şi psihologice, analiza nemiloasă şi capacitatea de a reconstitui frescele multiple ale existenţei în ceea ce ar fi trebuit să fie monumentalul proiect La Comédie Humaine.
Balzac e uriaş.
Ca scriitor. Ca buldog englez de rasă pură, e un personaj splendid, cu o fizionomie unică, de acea hidoşenie fermecătoare proprie stirpei. O blană albă cu pete maronii armonios dispuse, o musculatură masivă, ca a oricărui buldog, şi două testicule neverosimil de mari (şi vizibile).
Balzac e cool.
Şi e singurul - adică singurul - element de calitate din această nouă peliculă ce se vrea comedie de campus universitar, în care grupul de loseri se ambiţionează şi face arşice gaşca snobilor.
Din păcate, Balzac apare prea puţin - şi nimeni nu-i cere să facă nimic. Singurul lucru care se întâmplă cu magnificul exemplar canin e că oricine-l vede, îi comentează boaşele - ba chiar, o lady i le şi pipăie cu voluptate.
De menţionat că respectivele gonade nu au nimic de-a face cu firul poveştii. Supralicitata lor prezenţă se revendică strict de la faptul că regizorul Mort Nathan crede că aşa va face lumea să râdă.
Mai crede Mort şi că, în acelaşi spirit, comedie înseamnă maximum de aluzii sexuale. Preferabil, cât mai grobiene, şi rostite de ladies and gentlemen - a auzit el ceva de "contraste" şi "paradoxuri", şi i-a surâs ideea.
Acelaşi mort a aflat de la cineva că nu numai bancurile porcoase şi insultele anatomice e de râs, ci şi când rămâne cineva cu nădragii-n vine. Aşa că-n această peliculă veţi vedea şi sumedenie de momente când câte un domn (sau doamnă / domnişoară) rămâne accidental cu "bijuteriile de familie" în... chei citatul (da, la un moment dat se vorbeşte de ele în comparaţie cu The Jewels of the Crown) în văzul lumii, şi lumea face Oooo! şi leşină şocată.
Mortul mai crede căci comedie e atuncea când două sau mai multe personaje spun aceeaşi replică în acelaşi timp, sau se mişcă precum trase de aceeaşi sfoară. Şi le pune. S-o facă.
Şi multe nu ştiu dacă mai crede mortăciunea, căci ne cam apropiem de limitele capacităţii sale gânditoare, şi nu văd unde-ar mai încăpea şi alte crezuri.
Pân-aici, totul clar: o "comedie" la care se... nu, nici măcar nu se plânge - se priveşte stupid în ecran, înjurând în sinea-ţi switch-ul <
Ar mai fi loc să spunem că povestea e răsuflată şi previzibilă, că toate probele pe care le au de dat respectivii sunt banale şi toate rezolvările, lipsite de cea mai elementară inventivitate (pe scurt: câştigă nu fiindc-ar fi buni de fapt, nici c-ar avea oarece noroc, ci pur şi simplu pentru că aşa trebuia să scrie în scenariu).
O poantă fără pic de valoare intrinsecă, dar care face totuşi să ne tresară un tendon de pe obraz, nouă, ăstora carpato-danubiano-pontici: în timpul unei probe de cultură generală, tocilarul grupului turuie răspunsuri corecte din toate domeniile, printre care aruncă şi (pronunţat bine) "Nicolae Ceauşescu".
Iar jumătate din genericul final sunt numai nume de români, semn că i-am ajutat şi noi, cu oarece studiouri şi echipă. De ce? Dracu' ştie, din moment ce toată acţiunea de desfăşoară într-un campus universitar londonez numit... Camford! (Bine că n-au menţionat şi universitatea concurentă Oxbridge!). S-or fi zgârcit la locaţii. (Locaţii, adică locuri de filmare în decor natural; şi chirii.)
Şi pentru că ordinea tot nu contează, voi termina cu începutul: cred că (după Un acoperiş deasupra capului, de Popovici), ăsta e al doilea film la care mi-a venit să fug din sală încă de la primul cadru! Urla prostia din situaţia, dialogul, cadratura şi jocul actorilor - un el şi-o ea care se cunosc în avion şi peste două minute fuga-marş împreună la tauletă şi dă-i şi dă-i.
Da' ploua, aşa c-am stat în sală şi-am suferit.
Aşa-i, când ajung şi Morţii să facă filme!
7 august, 2007, h. 19:45-20:20
Bucureşti, România