Ochiul dinăuntru - Rang-e khoda / Culoarea paradisului

Filmul lui Majid Majidi (care a stabilit un nou record de box office pentru filmele din Orientul Mijlociu) se deschide cu viziunea unui copil asupra lumii, pentru a o nuanţa progresiv cu teme şi probleme ce ţin de vârsta oamenilor maturi. Pentru că nu adoptă o filosofie simplistă, puerilă, Culoarea paradisului (1999) se adresează tuturor vârstelor. Copiii din film par să trăiască uneori într-o cuceritoare stare de graţie, într-un fel de paradis terestru. Experienţa lor este deplină şi necoruptă, iar modul în care percep lumea nu este viciat de politică, sexualitate, economie, prejudecăţi, ură sau altele asemenea. Acţiunile lor sunt motivate de dragoste dezinteresată, de recunoştinţă pentru întreaga creaţie. Ei sunt aşa cum spune şi titlul unui alt film al lui Majidi (realizat în 1997): copii ai paradisului.

Isteţ şi sensibil, dornic de a şti cât mai multe despre lumea din jur, Mohammad este un elev silitor la o şcoală primară pentru nevăzători din Teheran. Acasă este iubit de bunica sa şi de cele două surori ale lui. Hashem, tatăl său - un miner sărac şi văduv - îşi îndreaptă sentimentele spre femeia (mult mai tânără decât el şi de familie înstărită) pe care o curtează şi cu care speră să se recăsătorească. Astfel, copilul său orb este o povară şi o piedică în calea doritei sale fericiri şi... pricopsiri. Când începe vacanţa mare şi şcolile îşi încheie activitatea, Mohammad se întoarce cu tatăl său în satul lor din nordul Iranului. După o lungă călătorie cu autobuzul, pe jos şi călare pe un ponei, micuţul nevăzător ajunge într-un cătun de munte fără electricitate şi apă curentă, fără confort citadin. Dar aici bucuria lui este fără margini când se reîntâlneşte cu surorile sale şi cu bunica sa, în mijlocul naturii ale cărei taine le cunoaşte atât de bine. Secvenţă rapel: aşteptându-şi tatăl care, nehotărât şi fără tragere de inima îl duce acasă în vacanţă (nu-l poate lăsa la internat, aşa cum ar vrea, deoarece şcoala se închide pe timpul vacanţei) Mohammad aude în preajmă ciripiturile unui pui de vrabie. Îl caută cu mâinile prin iarbă, îl găseşte şi îl depune cu grijă în cuibul de unde tocmai căzuse.

Găsim, în Culoarea paradisului (sau, în traducere literală, Culoarea lui Dumnezeu - filmul fiind prefaţat de motto-ul: "Pentru slava lui Dumnezeu"), ecouri din universul altor mari creatori de film preocupaţi de spaţiul rural şi de mentalitatea lumii arhaice, pre-industriale: Satyajit Ray (Pather Panchali), Sergei Parajanov (Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi; Sayat Nova; Ambavi Suramis tsikhitsa / Legenda fortăreţei Suramis), Mohsen Makhmalbaf, Abbas Kiarostami sau chiar din neorealismul italian. Ca şi în filmele lor, desluşim şi aici urme de grandoare mitică şi alegorie religioasă. "Iranul este o ţară cu o tradiţie veche şi cu o istorie culturală aparte. Literatura noastră", afirmă Majidi, "a fost înnobilată de poeţi ca Hafiz, Saadi sau Rumi. În scrierile lor aceştia au acordat o importanţă deosebită fiinţei umane. Subiectele culturale actuale izvorăsc tocmai din această tradiţie, precum şi din ritualurile ce derivă din ea. Lumea de azi - în special lumea apuseană - pare să-şi fi uitat trecutul. Fiinţa umană şi valorile morale tradiţionale par să fi fost pierdute şi să nu mai intereseze pe nimeni."

Copleşitoare - şi emblematice pentru copilul ai cărui ochi, închişi în afară, se deschid înăuntru - sunt cuvintele micuţului nevăzător (interpretat chiar de un copil nevăzător: Mohsen Ramezani): "Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele." Pentru o clipă (măcar) şi noi, spectatorii, suntem provocaţi de câteva inevitabile întrebări: Cine este adevăratul nevăzător? Cât de autentic vedem noi înşine? Cine este cu adevărat fericit: băieţelul nevăzător sau tatăl lui văzător? Filmul însă nu abuzează de cuvinte ori didacticism. Povestirea este narată cinematografic (prin expresii şi gesturi) şi nu recurge la trucuri livreşti. Coloana sonoră contribuie, la rândul ei - ca un adevărat personaj al filmului - la conturarea atmosferei: ţipetele pescăruşilor în zbor, urletul înspăimântător al unui animal ciudat, foşnetele frunzelor sau ropotele unei furtuni. Imaginea (deopotrivă cu sunetele) reuşeşte să ne integreze poveştii. Percepem astfel, împreună cu personajele filmului, apa alunecându-ne printre degete, lanurile de spice coapte de grâu şi flori de câmp, puful răzleţ al copacilor. Repetatele prim-planuri de mâini ce vor să atingă obiectele sau oamenii din jur (scăldate parcă deodată în lumină, în momentul atingerii lor) conferă acestui leit-motiv o strălucire magică. Ca şi cum, o dată cu filmul, am redescoperi şi noi frumuseţea naturii ce se cere mereu şi mereu simţită şi explorată.