A şaptea pecete, Noaptea şi Eclipsa: RIP Antonioni, Bergman şi Serrault

Nu, nu e ideea mea de a scrie necrologuri sau de a da mereu ştiri morbide pe blog, dar aşa s-a nimerit, saptămâna trecută au murit Laszlo Kovacs (legendarul operator şi director de imagine maghiar, devenit faimos cu Easy Rider şi Five Easy Pieces) şi Ulrich Muhe (actorul german din Das Leben der Anderen şi Amen), iar acum luni dimineaţă, 30 iulie 2007, a murit Ingmar Bergman, care avea 89 de ani.

Bergman nu e nici pe departe autorul meu favorit, ci al unor prieteni de-ai mei, sinonimul termenului arthouse. Este unul din cei mai influenţi regizori de cinema (după cum completează presa, al secolului XX, ceea ce mă amuză, să vedem cine vor fi corifeii acestui al doilea secol de cinema şi ce greutate vor avea ei în conjuncţie cu vieţile spectatorilor racordate la un ecran de telefon mobil). Pentru Bergman, care a avut independenţă totală ca artist, The Seventh Seal was sealed. Acum câţiva ani el a anunţat că se retrage definitiv, şi că nu va mai regiza, ultimul său film a fost făcut pentru TV în 2003 (Saraband).

Tot luni dimineaţă un alt actor francez legendar, Michel Serrault (Assassin/s, Ne reveillez pas un flic qui dort, La cage aux folles, Garde a vue) a murit de cancer, la vârsta de 78 de ani, continuând seria de lovituri date ecranului francez (Jean Pierre Cassel şi Jean Claude Brialy). O zi groaznică 30 iulie 2007. Bergman şi Serrault gone, chiar şi Preafericitul s-a dus, şi un prieten vrea să-i iau La Notte de Antonioni pe DVD. Altui prieten, mare kinosseur, tocmai i-am luat Aventura şi Eclipsa din Criterion. Iar prietena mea tocmai a aflat că trebuie să vadă Blow-Up. Acum vreau să ştiu care din ei l-a omorât pe Antonioni? Că omul era paralizat din 1985 încoace şi că nu mai făcea nimic, deşi l-au ajutat prieteni şi regizori sa mai scoată două filme (Par dela les nuages şi Eros), că avea o vârstă aproape imorală, 94 de ani, OK, dar că au murit şi el şi Bergman în aceiaşi zi? S-a mai întâmplat în 2002, când Billy Wilder, Milton Berle şi Dudley Moore au murit toţi în aceiaşi zi (27 martie), dar ca valoare şi pierdere pentru lumea cinematografică, 30 iulie 2007 cred că e un top morbid. Mă gândesc că Fellini şi Visconti şi Pasolini (confraţii de ligă ai lui Michelangelo) sunt duşi de mult, şi că celălalt corifeu internaţional despre care mi se vorbea la scoală în conjuncţie cu Bergman, şi anume Tarkovski, e şi el dus de pe vremea când încă exista URSS-ul (dispărut chiar la căderea lui). Şi mai recunosc că nu mi-a plăcut Antonioni, pe vremuri când i-am văzut filmele la cinematecă, pentru prima dată, şi n-am înţeles probabil nimic pentru că aveam 20 de ani şi Deşertul roşu nu era nici deşert, nici roşu. Dar de curând am revăzut filmul său, The Passenger (aka Profesiune reporter), restaurat de Jack Nicholson (care îl consideră pe Antonioni mentorul său, cel mai bun regizor cu care a lucrat şi un geniu absolut), şi alături de el, cele 2 filme cu momente rock, Zabriskie Point şi Blow-Up mi se par cele mai bune. Pentru că, se pare că mie îmi place Antonioni exilat, nu cel de la el de-acasă, deşi şi acolo era într-un exil existenţial.

Acum am vârsta la care vreau să revăd trilogia Aventura, Eclipsa, Noaptea. Dar, din păcate acum nu am timp, şi trăiesc ca un personaj alienat şi angoasat de-al lui Antonioni. "It's the last link with the great days of European art cinema", spune biograful său, Geoffrey Nowell-Smith. Despre Bergman am citit ieri, că odată cu el a murit integritatea în cinema, cu siguranţă, odată cu moartea lui Antonioni, afirmaţia capătă cu totul altă greutate.

Notă: Acum şi pe blog la http://www.protv.ro/bloguri/ald-s-movieland

.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.