N-am citit povestirea, şi până n-or aduce-o spre mine apele hazardului nici nu o să mă-niept s-o caut, dar mi-e cam greu să cred c-ar fi mare lucru de capul ei, de vreme ce nu are nimic - da' nimic - nou şi original. Va să zică, o cameră de hotel care-i evil. Booon... Ştim bine că literatura gotică şi horror geme de spaţii evil - case, camere, mansarde, beciuri, etaje, aripi, pipote, târtiţe şi tacâmuri. King, care dintotdeauna a fost un nebun (în sensul bun al cuvântului), s-a ambiţionat de două ori să se încoroneze ca suveran absolut al acestui motiv - adjudecându-şi coroana regală în magnificul The Shining, unde nu doar o cameră era bântuită, ci un hotel întreg, şi mai apoi şi pe cea imperială, în monumentalul It, făcând să fie posedat ditamai orăşelul. Drept pentru care, din motive numai de el ştiute (sau poate neştiute, dac-o fi fost doar o cruntă pană de inspiraţie), acum se-ntoarce la banala odăiţă, în care la fel de banal se moare - urât. De când e "Dolphin" hotel, vreo cinzeşapte muriră-n 1408 (majoritatea de sinucidere, restul de infarct sau apoplexie). Cum spune managerul Gerald Olin (Samuel L. Jackson), "nimeni nu rezistă mai mult de o oră". Şi ca să fie tacâmul (horror) complet, administraţia mai are şi un catastif al tuturor deceselor de la 1406, cu rapoarte, poze, etc. - leitmotiv kingian tipic, prezent în nici nu mai ştiu câte dintre prozele lui. Pân-aici, nimic nou sub soare. King nu face decât să se întoarcă pe aceleaşi cărări bătute - atât de el, cât şi de alţii. Şi nu se-ntoarce cu aerul unui învingător, ci mai degrabă al unuia care a pierdut ceva... ceva ce pare să fie, din păcate, taman busola - după cum se va vedea în curând.
Paradigmaticul care se proiectează pe axa acestei sintagmatici (cum ne-nvăţa Carabăţ la cursul de dramaturgie cinematografică) este un scriitor specializat în demontarea "legendelor urbane". Mike Enslin (John Cusack) nu crede nici în Dumnezeu, nici în Satana, nici în E.S.P., psi, paranormal, lumea de apoi, vârcolaci şi jocul ielelor, de zici c-a absolvit la Ştefan Gheorghiu cu coroniţă şi-o strângere de mână caldă, tovărăşească. Vizitează toate alea bântuite, nu păţeşte nimic, nu vede nici o stafie, deci conchide că-s simple cioace şi spune asta-n cărţi (intitulate sugestiv: Zece case bântuite, Zece hoteluri bântuite, Zece castele bântuite, Zece buzi bântuite, Zece cuplăraiuri bântuite, etc.). Când e singur prin respectivele bântuite, se plimbă peste tot c-un contor fantomometric - de ce, când e clar c-a venit acolo doar ca să demonteze mitul, doar el ştie!
Deci, e clar: Olin se va strădui un sfert de oră să-l convingă să nu se cazeze la 1408, iar Enslin va insista tot atâta şi-un minut că ba da. Secvenţă perfect inutilă, de vreme ce toată lumea-i cunoştea rezultatul încă înainte să înceapă; şi plină de poncife.
Pe drum spre camera malefică, decupajul ne aminteşte de stilul lui Kubrick de a filma coridoarele din "Overlook". Bun, am bifat-o şi pe asta. Hai în cameră.
În cameră, ai impresia că filmul începe să se învioreze. Ba chiar îţi zici (alt sfert de oră), că-i poţi ierta startul fâsâit, dac-o va ţine consecvent pe formula aleasă: aia de a teroriza locatarul cu nimicuri prozaice. Un tablou e strâmb fără motiv. Kur-papierul de la budă e iarăşi nou, deşi Enslin a rupt din el. Radioul tot porneşte cu de la sine putere, cân' ţi-e lumea mai dragă, urlând câte un început de şlagăr zaharisit. Fereastra-ghilotină zdrang peste deşte. Ş.a.m.d.
Pe vremea când savuram proza kingiană a anilor '80, remarcasem geniul lui de a construi oroarea cu ajutorul celor mai normale obiecte, în cele mai fireşti contexte, introducând doar câte o minimă dereglare în locul şi la momentul potrivit. Un timp, chiar am premeditat o asemenea scriere intitulată, provizoriu, Obiectele, în care pe protagonist l-ar fi terorizat astfel propria lui locuinţă - iar în Decembrie '89 am şi comis o povestire similară, unde posedate ca atare erau ceasurile din casă (din păcate, în vâltoarea Revoluţiei, manuscrisul s-a pierdut). Oricum, fapt este că, văzându-l pe John Cusack hărţuit de conţinutul camerei buclucaşe, am avut convingerea că asta e reţeta pe care va merge scenariul, şi m-am şi pregătit să savurez ingeniozitatea şi subtilitatea de a împinge astfel un om la sinucidere, în interval de şaizeci de minute - cu atât mai mult cu cât ceasul radioului de pe noptieră începe să afişeze, perfid, numărătoarea inversă.
Vax.
Nu ştiu cine - sau King, sau scenariştii Matt Greenberg, Scott Alexander şi Larry Karaszewski - apreciază că de ce să fim noi simpli, când putem să ne complicăm. Aşa că nu trece mult, şi plotul horror al filmului o ia razna, întinzându-se mai mult decât îi ajunge şi plapuma, şi cearşaful, şi mocheta din dormitor. Prima tâmpenie introdusă sunt fantomele fostelor victime, care se tot văd sinucigându-se - cu precădere prin defenestrare, deşi şi peste aşternutul din dormitor se desenează când şi când oarece deberegătizări. În plus, mai sunt şi filmate prost, într-o cheie diferită de iluminare şi saturaţie, oarecum "decupate", încercând să mizeze pe irealitate şi nereuşind să obţină decât un efect de falsitate.
Supralicitarea continuă cu sondarea subconştientului - unde-am mai văzut-o pe-asta, dom'le? Încep să-i apară lui Enslin fetiţa moartă de leucemie, tata mort de nu mai ştiu ce, nevasta care l-a părăsit... (...da, mi-am amintit: în It mai folosise King metoda, "reînviindu-l" pe George Denbrough; şi-n The Exorcist, Blatty făcea la fel, cu mama lui Karras; şi-n muuulte alte horroruri).
Timpu' trece, ceasu' merge, noi cu drag derapăm - derapaje care se-ngrămădesc într-o salată totală. De la un moment dat, survine şi pista falsei "treziri la realitate" (chipurile, totul a fost un vis), evident o capcană (super-previzibilă, şi pentru că ar fi fost un deznodământ prea idiot, şi pentru că mai rămăseseră prea multe minute din film), după care protagonistul se trezeşte iar în infernul respectiv (la o adică, vezi Cassargoz al lui C.T.P., şi Philip K. Dick-uri cu grămada - Ubik, mai ales); nu mai e simplă cameră, e ditamai universul, dincolo de pereţi există alţi pereţi, alte chestii, alte glasuri, alte încăperi (...nu, e King, nu-i Capote), tablourile duc în lumile lor proprii (sau le aduc pe alea în lumea "noastră"), personaje peste personaje se plimbă ca pe bulevard, fiecare să-i mai dea bietului Enslin câte-un brânci spre moarte. În sfârşit, fatidicul interval orar trece, iar eroul e invitat s-o ia d'a capo. Sau să se sinucideze singur.
Ei, şi-aici vine găselniţa (adică "omida" - că asta-nseamnă în limba română termenul, pe care unii l-au atribuit, din puţul gândirii şi al culturii, franţuzescului «trouvaille»; şi chiar este o mamă omidă dramaturgică)! Ce credeţi că face scenariul; şi regia; şi Enslin?
Dă foc la cameră!
Aşa, simplu!
Şi rezolvă problema. Vin pompierii, îl salvează, hotelul se exorcizează, iar Samuel L. Jackson aka Olin, în a treia sa apariţie-n film şi ultima (şi la fel de răsuflată ca primele două), grăieşte adânc: "Well done, Mr. Enslin!" (adică: "Brava, dom'le!").
Nu mă voi lungi acum să mărunţesc agramatismele logice care fac din această soluţie unul dintre cele mai proaste deznodăminte posibile. Suntem destul de câştigaţi şi dacă rămânem doar cu ridicolul infantilismului ei.
Ce-i drept, în epilog (că nu se putea altfel!), mai intervine un cârlig - dar care nici nu lămureşte nimic, nici nu adânceşte, eventual şi angoasant, misterul. E pus doar aşa, pe post de ultim dos de palmă înainte de-a expedia spectatorul acasă c-un şut în fund.
Regizoraliceşte, toată halimaua asta e tratată corect şi fără har, de un anume Mikael Håfström, care după ce şi-a făcut un nume acasă la el în Suedia, s-a americanizat acum doi ani cu Derailed. Nu te sperie nici o clipită. O dată nu tresari în scaun - decât cel mult reflex, când urlă radioul ăla fără veste. Un fior pe şira spinării nu te trece - că de aprehensiuni metafizice, ce să mai vorbim? Totul decurge lin, fluent, corect şi steril, într-un decor compus bine dar fără personalitate (când era limpede că acea cameră se voia un fel de personaj!), filmat profesionist, luminat cu gust, montat şcolăreşte. Printre elementele reuşite - descurajant de puţine, şi jalnic de disparate - s-ar număra: trucul cu "fereastra oglindă" a blocului de vis-à-vis; dialogul cu nevasta prin Yahoo messenger; nebuna cu părul vâlvoi şi frunte bombată care din când în când dă buzna dornică să facă moarte de om c-un ciocan în mână (fermecătoare prin grotescul înfăţişării şi, mai ales, faptul că nu se distinge bine); sângele care curge din crăpătura peretelui (culmea, un caz rarissim de corectare, prin revenire, a unei greşeli stilistice din trecut: aşa ar fi trebuit să sângereze camera aia din Overlook, nu ejaculând un ocean de sânge, printr-una dintre puţinele decizii eronate ale marelui Kubrick); încercarea de evadare pe cornişa exterioară (luată în sine - căci altminteri, din păcate, ratează pe departe potenţialul care fusese splendid exploatat în povestirea The Ledge); şi prezenţa sonoră a centralistei telefonice, mereu cordială şi suavă, chiar şi când vocea ei e împrumutată de perversa cameră 1408 ca să-şi sâcâie locatarul şi pe această cale. Nu-s destule ca să faci un film întreg - dar, dacă tot nimeriţi în sală, bucuraţi-vă de ele. Că de altceva, nu prea aveţi de ce.
10 august, 2007, 20:15-21:44
Bucureşti, România