Geometrii poetice - Meandre

"Am fost în meandre toată viaţa. Numai în meandre. M-au dat afară, m-au exclus, m-au inclus, m-au descompus, m-au distrus." - se confesa regizorul şi prozatorul Mircea Săucan în cartea Iuliei Blaga, republicată de LiterNet, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, vorbind despre obstacolele "circuitului cotidian" cărora trebuia să le facă faţă. Dacă ar fi să-l credem pe Tarkovski, artistul niciodată nu lucrează în condiţii ideale. "Dacă ele ar exista", spunea regizorul care ne-a dat Andrei Rubliov, "n-ar mai exista opera artistului, căci artistul nu trăieşte într-un spaţiu vidat. O anume presiune trebuie să existe. Artistul există tocmai pentru că lumea este imperfectă, iar arta - care se naşte într-o lume strâmbă - nu şi-ar avea rostul într-o lume perfectă în care omul nu ar mai căuta armonia, ci ar trăi pur şi simplu în armonie..." Captând consonanţe şi umori din "nouvelle vague", din universul lui Antonioni, Godard, Fellini, Bresson sau Tarkovski, Mircea Săucan avea să le recompunână în armonii autohtone ce constituie o operă cinematografică aparte, inedită publicului cinefil, chiar şi celui avizat (Când primăvara e fierbinte - 1960; Ţărmul nu are sfârşit - 1962, Meandre - 1967; Alerta - 1968; O sută de lei - 1973), faţă de care factorii de decizie (mai-marii zilei) şi chiar unii critici oportunişti au arătat constant o încrâncenată opoziţie arbitrară - filmele sale au fost oprite de la difuzare (şi uneori chiar distruse) din motive de formalism şi / sau considerente de politică internă.

În cartea Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Constantin Noica avea să anticipeze parcă - in nuce - stilul Săucan. Filozoful de la Păltiniş intuia acolo - fără să ştie - stilul pe care avea să-l deprindă Săucan, atunci când reproşa filmelor "cu subiect", că "vor să fixeze, în câteva imagini, libera imaginaţie a spectatorului", când ar trebui, "nu ştiu cum, să i-o elibereze; poate redând de două sau trei ori, în chipuri diferite, aceeaşi scenă..." În Meandre (despărţirea din gară; reconcilierea de pe malul mării între bărbatul matur şi tânărul ce vrea să ştie adevărul despre părinţii săi) şi O sută de lei (dialogul dintre cei doi fraţi în maşină după momentul furtului din alimentară; traversarea, întreită, a bălţii şi raidul cu maşina condusă de fratele cel mic după mărturisirea trădării fetei) Mircea Săucan avea să reia de două-trei ori aceeaşi scenă, fiecare reluare îmbogâţind-o progresiv în semnificaţii cu riscul de a-l dezorienta (cel puţin la prima vizionare) pe spectator.

Ce se întâmplă în Meandre? Nimic de neînţeles, nimic subversiv. Filmul prezintă - cu o "gramatică", e drept, pretenţioasă, cu un limbaj cinematografic ce şi-a devansat cu mult momentul istoric în care a apărut - două concepţii diferite despre modul de a se realiza în viaţă a doi intelectuali (doi arhitecţi), care văd în mod diferit vocaţia lor demiurgică. O înfruntare abstractă cu victime concrete: o soţie ce renunţă la bărbatul pe care îl iubeşte (în favoarea unui soţ mai în vârstă, mai bogat, mai sigur, mai bine orientat politic) deşi va continua să-l reîntâlnească peste ani, un fiu care îşi pierde o vreme încrederea în sine (şi în părinţi), pentru a se reconcilia în final cu tatăl său. Marginalizarea şi scandalul următor premierei s-au datorat neaderenţei cu modul de cinema insolit practicat de Săucan, de o redutabilă forţă artistică. "Ce surprindea, fără îndoială, în 1967, şi surprinde şi azi" - scria Iulia Blaga - este extraordinara modernitate a stilului. Meandre e un film foarte geometric, şi geometria lui se suprapune perfect peste acest univers fără limite spaţiale sau temporale, din care aparatul decupează frânturi de feţe şi de obiecte, adevărata mărime a adevărurilor neputând fi cuprinsă cu privirea. Aproape fiecare cadru e perfect construit, e o geometrie poetică, o poezie a formelor în alb şi negru, puţin dure, între care Săucan lasă loc formelor intermediare - griul aglomerându-se în diferite nuanţe, de la nisipul cenuşiu de pe plajă până la negurile din interioarele pe care eroii nu reuşesc, cu nici un chip să le populeze." Desluşirea stilului Săucan nu este deloc facilă, ea presupune o prealabilă "iniţiere" şi... curiozitate intelectuală din partea spectatorului. Meandre - arăta George Littera - "se dezvoltă în planuri foarte lungi care se întrepătrund într-un prezent-trecut şi un trecut-prezent. Săucan nu vrea să povestească o istorie, nu pune în pagină evenimente, ci e interesat de stările, de psihologia sinuoasă a eroilor, de jocul ei labil, de senzaţiile personajelor. "Povestea" trebuie să fie articulată de către spectator din numai câteva elemente şi acest lucru presupune scoaterea lui din obişnuinţa de a privi doar întâmplările, de a i se da totul de-a gata, presupune desigur o familiarizare cu acest soi de cinematograf bazat pe sincopări, pe alunecări de spaţiu, pe translaţii temporale, un cinematograf care vorbeşte aluziv."

Alice Mănoiu remarca "ştiinţa compunerii şi recompunerii continue a construcţiei filmice, dinamice, arhitectura modernă, voita discontinuitate epică, sugestivul flux al imaginilor agresiv-subiective, montajul inspirat urmărind cu voluptate caruselul senzaţiilor, al emoţiilor cărora le împrumută un ritm de maximă expresivitate", ca şi excelentele performanţe actoriceşti (Pălădescu, Pogonat, Maftei, Nuţu, Szeles) - "toate într-o orchestraţie regizorală plină de subtilitate, ce dau operei marca profundei originalităţi." Amprenta inconfundabilă a stilului Săucan a atras - peste ani - şi elogiile lui Radu Ionescu: "Filmele sale nu stau alături de ale celorlalţi oameni, la fel si cărţile sale. La ele au acces oamenii cu har, oamenii tulburaţi de întrebări sau acei calofili care, pe întinsul unei câmpii sterpe, pot descoperi singura floare făcută chiar de mâna lui Dumnezeu. Atunci, cum se poate să nu-l iubeşti pe Mircea Saucan?"

Cu ce gând ne-am putea despărţi de Meandre? Poate cu amintirea atitudinii optimiste (consemnată în 1991) a inegalabilului teoretician şi estetician al filmului, care a fost George Littera: "Meandre e unul din cele mai iconoclaste filme pe care le-a produs Buftea (fără să aibă aerul unei polemici declarative) şi sunt convins că îşi va relua locul în ierarhia reală a valorilor atunci când critica - în curs de dezmeticire - va proceda la reexaminarea lucrurilor."

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.