Suplimentul de cultură / august 2007
"Un film nu e făcut de o singură persoană", aşa şi-a început Ken Loach masterclass-ul, la o zi după ce, în campingul de la Sfîntu Gheorghe, i se proiectaseră Tickets şi scurtmetrajul său din grupajul de 11 realizate în 2002 despre 11 Septembrie. Fusese o seară destul de dură, cineastul fiind încolţit de întrebări şi reacţii, unele de-a dreptul ostile, referitoare la opţiunile sale politice de stînga. Dar nu vreau să mă refer la asta acum, ci la prelegerea foarte aplicată şi profesionistă despre cum face el film.

Pentru Ken Loach, cel mai important e scenariul, iar colaborarea dintre regizor şi scenarist e şi ea foarte importantă. "Ca cineast trebuie să te întrebi nu cum, ci de ce? De ce faci un anume film? S-ar putea ca răspunsul să se modifice pe parcursul producţiei." Printre lucrurile esenţiale se numără şi relaţiile dintre personaje.

"Cînd eram mai tînăr, îmi dădeam seama că nu reuşeam să exprim ce vroiam şi atunci inventam un personaj nou. Însă nu suna bine. Totul trebuie să fie implicit într-un scenariu. Uneori nu e nevoie să spui povestea în ordine cronologică, poţi începe şi cu sfîrşitul, dar miezul e lupta de a găsi o poveste care, atunci cînd te uiţi la ea retrospectiv, să pară inevitabilă, iar cînd o spui să fie mereu surprinzătoare."

Ken Loach le-a mărturisit relativ puţinilor spectatori care s-au mai putut trezi de dimineaţă că a învăţat devreme cum e cu replicile naturaliste şi cum sînt ele asimilate şi spuse de către actori. Asta s-a întîmplat la un serial poliţist din anii '60, la care scenariştii scriau replici de genul: "jumătate de propoziţie... «da, dar»...«vreau să zic că»...". "Cînd au venit actorii să spună aceste replici, le-a fost foarte greu pentru că trebuiau să umple în mintea lor cu ceva spaţiile goale. Dacă nu erau atenţi, spuneau şi restul propoziţiei care nu era în scenariu. Mi-a fost foarte clar de-atunci că actorii trebuie să aibă ideea în cap şi pe urmă să treacă la duelul verbal cu ceilalţi", a afirmat Loach.


Interpretarea actorilor e prioritară

Tot devreme, a înţeles şi că lectura cap-coadă a scenariului la începutul lucrului la un film nu e o idee bună. (Şi de aceea nu e de acord să-i dai actorului tot scenariul de la început.) Cea mai bună interpretare o poţi obţine din prima zi, de la lectură, atunci actorii sînt cel mai fireşti. Apoi, pe parcurs, ei încep să se gîndească mai mult la cum să se mişte, îşi pierd naturaleţea. De aceea Loach consideră că printre păcatele cinematografului actual se numără şi acela că actorii sînt aleşi încă de la bun început fără să se pună problema dacă publicul poate avea încredere în actorul care interpretează respectivul personaj.

Regizorul spune că s-a străduit mereu să distribuie actori în roluri cît mai apropiate personajului. Se fereşte de contre-emploi, asta îi face şi pe actori mult mai naturali. Pentru Ken Loach, interpretarea actorilor e prioritară, de aceea trebuie să ai grijă de ei şi să le dai suficient spaţiu ca să se poată desfăşura. "Dacă-i pui actorului un reflector în ochi şi camera la un metru de el, şi mai ai şi 20 de membri ai echipei care stau în cerc, nu e prea încurajator pentru el. Dar dacă foloseşti lumina naturală, faci în aşa fel încît să nu fie multă lume şi mai întorci şi capul cînd şi cînd, atunci actorul se va simţi mai puternic, va fi mult mai credibil şi va transmite starea lui întregii echipe. Aceste lucruri sînt capitale, şi aici e diferenţa dintre a juca într-un film şi a juca într-o piesă de teatru."

Loach se fereşte totuşi de cuvîntul "adevăr". "E un cuvînt prea mare, dar în cinema trebuie să faci astfel ca fiecare moment să fie cît se poate de adevărat."


Festivalul în flash-uri

Ce s-a mai întîmplat la Anonimul, după două zile, urmează foarte pe scurt, în flash-uri: Cristi Mungiu s-a uitat la meci în timpul Q&A-ului lui Ken Loach, pe urmă s-a bălăcit în piscină cu echipa lui de la 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile (n-a fost deloc curios să-l cunoască pe Loach); Alex Mavrodineanu, care are film în competiţia de scurtmetraj, a venit cu avionul său pe nume Rebel şi cu instructorul de zbor, celebrul Mami de la Clinceni, pe care i-a campat lîngă plajă (despre cum m-am dat şi eu cu avionul data viitoare); trocariciul, care aduce oamenii de pe plajă în sat, a fost mai ticsit decît un tramvai la 8 dimineaţa în Bucureşti. Şi ar mai fi, altă dată.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus