Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Hairspray

Răţuşte urîte - Hairspray


Andrei Gorzo

Dilema Veche, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Plasat la Baltimore, în 1962, musical-ul cu adolescenţi Hairspray spune povestea tinerei Tracy (Nikki Blonsky), care îşi doreşte să cînte şi să danseze în emisiunea de sex-încă-nu-drugs-încă-nu-deocamdată-numai-rock'n'roll de la televiziunea locală. Natura a hărăzit-o pe Tracy cu genul de siluetă care se vede mai rar în emisiunile de dans şi mai des în fabricile de butoaie, butii şi poloboace, dar energia ei inepuizabilă şi lipsa ei de complexe, precum şi lecţiile de ritm primite de la negrii din şcoala ei, o ajută să cîştige preselecţia, spre nemulţumirea producătoarei (Michelle Pfeiffer), care are nişte măsuri perfecte, o piele foarte albă, un nume cu Von sau Van şi o pisică siameză ca a unui personaj negativ din James Bond-urile anilor '60. Dar nici ea n-o poate opri pe Tracy, care, pe lîngă faptul că redefineşte canoanele de frumuseţe ale show-ului, îl mai şi transformă, pînă la final, dintr-un show segregat rasial (cu o singură zi din lună dedicată negrilor) într-unul mixt. Chiar şi la standardele unui basm cîntat şi dansat, drumul lui Tracy spre succes poate părea prea drept şi lipsit de hopuri (păcat de divina Pfeiffer, care, după cinci ani de absenţă de pe marile ecrane, îşi savurează vizibil rolul de scorpie, dar care, după un timp, nu mai are altceva de făcut decît să grimaseze a agasare şi neputinţă). Pe de altă parte, la ce te puteai aştepta, avînd în vedere cine sînt părinţii lui Tracy? Tatăl ei - deşi un modest vînzător de farse şi fleacuri, purtător de papioane ridicole - e Christopher Walken. Iar mama ei - deşi o umilă spălătoreasă obeză - e John Travolta.

Ideea de Travolta pe post de mamă, de sursă şi matrice, de fons et origo a acestui fenomen cîntător şi dansant, sună nu doar dărîmător de comic, ci şi plauzibil, dată fiind însemnătatea contribuţiei travoltiene din Grease (1978) la îmbunătăţirea mobilităţii unei întregi generaţii de pelvisuri adolescente. (Apropo, Michelle Pfeiffer a pus şi ea cîndva umărul la propăşirea musical-ului cu adolescenţi, apărînd - fără Travolta - în Grease 2, dar contribuţia respectivă n-are de ce să fie în topul motivelor ei de mîndrie.) Problema e că realitatea - experienţa concretă de a-l vedea pe Travolta în travesti - nu e la înălţimea ideii. Cele mai glorioase travestiuri de-la-bărbat-la-femeie din istoria filmului sînt acelea în care hainele femeieşti par să împlinească şi să elibereze ceva din personalitatea bărbatului: în Unora le place jazzul / Some Like it Hot, travestiul scoate la suprafaţă - delirant şi totodată perfect natural - domnişoara de pension din Tony Curtis şi coţofana zvăpăiată din Jack Lemmon; iar în Tootsie, Dustin Hoffman îşi face autoportretul în rolul unui actor atît de perfecţionist, atît de fanatic, încît nu-şi poate găsi împlinirea decît dîndu-se drept actriţă - în felul ăsta poate să joace tot timpul. Dimpotrivă, rolul mamei obeze din Hairspray, care n-a mai ieşit din casă de zeci de ani, nu scoate la iveală nimic interesant din Travolta - nici o fantezie personală, nici un fel de perversitate sau ţăcăneală; e dulce şi atît. Evident că, după o vară atît de săracă în imagini memorabile, sînt practic obligat să vă recomand spectacolul lui Walken vrăjindu-l în pas de dans pe Travolta, sorbind din ochi jamboanele ce ies din rochiţa lui, comparîndu-l muzical cu "o brînză veche şi împuţită, tot mai bună de la an la an" şi teleportîndu-l din curtea lor cu rufe întinse într-o lume în care ei doi sînt Fred şi Ginger, şi apoi în alta în care sînt un toreador şi o gitană.

Dar tocmai momentele astea de fantezie scot în evidenţă lipsa de imaginaţie coregrafică a regizorului Adam Shankman. Pentru o comedie muzicală retro, fixată, la modul ironico-nostalgic, pe kitschul anilor '60 şi agrementată cu tuşe groteşti, filmul îşi ia prea în serios mesajul de toleranţă privitor la oamenii care arată "mai altfel", după cum devine mult prea solemn şi în chestiunea drepturilor egale pentru afro-americani, de parcă aceasta ar fi în continuare o cauză fierbinte şi realizatorii s-ar aştepta la laude pentru curajul lor. Nu e deloc un film ţăcănit, ci un film convenţional-plăcut care păstrează urme de ceva ţăcănit. Acel ceva se numeşte tot Hairspray, a fost realizat în 1988 de cineastul baltimorez John Waters, e însufleţit de dragostea de-o viaţă a lui Waters pentru lucruri de prost gust şi oameni mult "mai altfel" (reprezentaţi formidabil de interpretul mamei, un travestit de carieră numit Divine) şi nici prin gînd nu-i trece să facă din această dragoste un motiv de autosatisfacţie morală. Ăsta nu e stilul lui Waters. (După cum observa criticul american Pauline Kael, "el tratează filmul cu mesaj social exact aşa cum tratează şi comedia muzicală cu adolescenţi: ca pe un gen numai bun de parodiat".) Filmul lui Waters a stat la baza unui musical de pe Broadway, care a stat la baza filmului lui Shankman, în care Waters poate fi văzut la un moment dat trecînd pe stradă (înalt, slab, mustaţă subţire, zîmbet galant) şi deschizîndu-şi brusc trenciul sub ochii instantaneu oripilaţi ai unor trecători nefericiţi. Ăsta e stilul lui Waters şi noul Hairspray ar fi trebuit să păstreze mai mult din el.



 Toate articolele despre Hairspray


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Cum să aseptizezi un clasic al contraculturii - Hairspray, Carmen Mezincescu
 Morală groasă - Hairspray, Iulia Blaga
 Bun venit în anii '60 - Hairspray, Alex. Leo Şerban
 Prin prisma unei comedii muzicale trăsnite... - Hairspray, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer