Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Filmul Iranian


Alex. Leo Şerban

Dilema, octombrie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am spus odată că singura condiţie pentru ca un Film Iranian să primească premii în festivaluri este ca el să fie făcut.

Şi să fie iranian, desigur...

Cum e să fie "iranian"?
În general, el nu trebuie să fie prea lung: o oră şi jumătate maximum - adesea chiar mai scurt (cam ca filmele româneşti din ultima vreme). Apoi, el trebuie să se petreacă - preferabil - undeva în mediu rural, căci Iranul are genul acela de peisaj arid care dă bine-n cadru şi-n ochelarii criticilor occidentali. (Sigur, există şi excepţii: Cercul lui Jafar Panahi - "Leul de aur" la Veneţia - se petrece chiar la Teheran, ca şi 10 al multipremiatului - ultima oară, chiar la Cannes - Abbas Kiarostami; vom reveni.) Aparatul de filmat va trebui - obligatoriu - să adaste pitoresc-melancolic peste culmile prăfoase ale colinelor, să insiste pe cîte vreun detaliu de îmbrăcăminte (de ex. vălul femeilor, pus/scos de cel puţin 50 de ori tot filmul, dar şi pantofii încălţaţi/descălţaţi, idem), să alterneze monoton lungi panoramări ale peisajului cu monotone planuri-detaliu ale oamenilor plasaţi în acel peisaj.

În Filmul Iranian nu se (prea) vorbeşte (excepţie: acelaşi 10, unde o femeie-şofer de taxi ascultă-şi-dă-replica celor 10 pasageri ai maşinii; ăsta e tot filmul). Vorbesc, în locul oamenilor, colinele deja-amintite; vorbeşte vîntul; vălul; pantoful. Căci oamenii sînt trudiţi şi obidiţi (excepţie: acelaşi Cercul - din care aflăm că femeile iraniene nu au voie să fumeze în public sau să călătorească singure în autobuz, în schimb pot conduce maşini! (?)). Trudiţi & obidiţi, dar cu o înţelepciune multimilenară care-i face să emită - în rare răstimpuri - panseuri profunde gen: "Nu, dle Barani, Viaţa Merită Trăită!", sau "Dle Barani, amintiţi-vă de Gustul Cireşii". Şi dl Barani îşi aminteşte, drept care renunţă să se sinucidă. Iar cînd se termină şi înţelepciunea (încape cam într-1/4 de oră la un film de 1 oră şi 1/4; 20 de minute într-unul de 1 oră şi 1/2), iranienii din filme îşi fac treburile zilnice - pe care le au cam aceleaşi: ridicarea unui zid de cărămidă, ridicarea nivelului de instrucţie al copiilor dintr-un sat, dus-întorsul dintr-un loc într-altul cu cîte-o găleată cu apă, ş.a.m.d. (Cînd este vorba de lucruri mai exotice - vezi şoferiţa de taxi din 10 -, atunci pasagerii turuie verzi şi uscate convinşi că, de bine ce turuiala lor o interesează pe şoferiţă, musai să-i intereseze şi pe spectatori.)

Filmul Iranian este un scurt, dar tenace, prilej de vorbe şi de ipoteze: oare vecinul Barani a terminat de ridicat zidul? Oare vecina Barani are apă-n casă? Dacă nu, cîteva zeci de minute se dezbate ipoteza ca zidul să fie construit pe un sol fărîmicios - sau mîlos -, făcînd imposibilă ridicarea lui chiar pe locul acela; sau: motivul pentru care vecina Barani n-are apă-n casă (nu) e (ApaNova, ci) faptul că e prea bătrînă ca să mai ajungă pînă la puţul din curte; sau: puţul din curte i-a fost acoperit de un fiu nevolnic care-a plecat la oraş; sau: puţul din curte i s-a prăvălit în el însuşi în ziua cînd americanii au invadat Afganistanul. Ş.a.m.d.

Filmul Iranian nu prea are story, dar are "frumuseţi plastice" (îi place pînă şi lui Tudor Caranfil!). Oamenii sînt săraci, dar asortarea unui văl albastru cu pantofii şi cerul este un must. Sînt obidiţi, dar travellingurile meseriaşe de la o obidă la alta iau ochii. Sînt trudiţi, dar este o trudă demnă de laudă căci uite, la capătul zilei, din tării se lasă peste ogradă paraşute cu picioare de plastic - ofrandă nesperată handicapaţilor ortopedici care aleargă în cîrje să prindă o proteză, două, nu se ştie cînd mai trec elicopterele prin regiune şi e păcat să rămîi toată viaţa în cîrje...

Mai există o ultimă chestiune legată de Filmul Iranian: aceea că, deşi apar tot mai mulţi cineaşti Iranieni demni de acest nume (şi, fireşte, toţi iau premii - vezi mai sus), mai toţi au acelaşi nume... Kiarostami & Panahi puşi deoparte, pe ceilalţi cineaşti Iranieni îi cheamă "Makhmalbaf". Unul este Mohsen - autorul filmului cu picioarele paraşutate. A doua este Samira - autoarea celui cu vălul & pantofii asortaţi la discriminare. Alta - a new entry - este Hana, care a filmat-o pe Samira filmînd şi-a mers la Veneţia cu filmul, tot aşa cum Samira l-a filmat pe Mohsen filmînd şi-a mers la Cannes cu filmul (sau viceversa). Vă gîndiţi, cumva, că toţi aceşti Makhmalbafi au ceva în comun? Sau că sînt, poate, o metaforă - "şi pentru că trebuiau să poarte un nume, i-au zis: "?? Nu, nu sînt o metaforă; sînt o familie: tatăl, fiica mai mare, fiica mai mică... Toţi filmează, toţi SRLizează, toţi se premiază. Şi, în ritmul în care apare cîte un nou Makhmalbaf pe catwalk-ul celei de-a şaptea arte, putem fi siguri că producţia de Film Iranian nu se va opri prea curînd: dl & dna Makhmalbaf poate că nu au apă-n casă, dar copiii - şi filmele - se fac şi pe uscat.


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer