Poveştile Şeherazadei - Filarmonica romană Arturo Toscanini

Şeherazada inventează câte o poveste în fiecare din cele 1001 de nopţi pe care le petrece împreună cu soţul său, Riar-şah, califul Bagdadului, până când acesta, oricât ar fi fost el de împietrit sufleteşte, şi decis să le taie capul tuturor soţiilor drept răzbunare pentru că prima dintre ele îl înşelase, treptat-treptat se lasă sedus de farmecul ei şi o absolvă de pedeapsă, îndrăgind-o nespus, pe deasupra. Ceea ce demonstrează, dacă mai era nevoie, superioritatea spirituală a femeii, în toate timpurile.

Compozitorul rus Nikolai Rimski-Korsakov, atunci când a scris Suita simfonică "Şeherazada", a încredinţat rolul frumoasei şi creativei povestitoare viorii soliste. Un rol pe cât de atrăgător, pe atât de dificil. Din fericire, şi printr-o coincidenţă cum nu se poate mai nimerită, Filarmonica romană "Arturo Toscanini" are un concertmaestru-femeie de aleasă calitate, intervenţiile sale solistice bucurându-ne auzul.

De altfel, toţi instrumentiştii-solişti (flautul, oboiul, clarinetul, fagotul, cornul, trompeta) cântau foarte bine, colorând cu virtuozitate muzica suitei. Ansamblul, în schimb, nu era destul de unitar, poate şi din vina impetuosului şef de orchestră Emannuel Krivine.

Dirijorul francez a fost mai întâi violonist, ca şi Ilarion Ionescu-Galaţi. În urma unui accident de maşină a trebuit să se reprofileze, alegând, mai cu seamă datorită întâlnirii cu Karl Bohm, cariera dirijorală. Motto-ul său (l-am găsit într-un interviu din Express) este unul preţios: "Eul dirijorului trebuie să dispară în faţa muzicii". Mie mi s-a părut exact pe dos, şi anume că Emannuel Krivine lăsa să transpară în gesturile sale o emfază prin nimic disimulată, alături de o senzualitate înflorită de sonorităţile voluptoase ale suitei ruso-orientale.

În partea doua a concertului din 11 septembrie 2007, de la Sala Palatului, artiştii internaţionali ai Filarmonicii italiene ne-au oferit Simfonia a II-a op.73 de Johannes Brahms, cea mai senină, cea mai caldă dintre toate lucrările sale simfonice. De această dată, intenţiile interpretative ale dirijorului şi orchestrei curgeau într-un luminos unison.

Şi sala se umpluse, în sfârşit, la prima piesă lumea a întârziat din cauza schimbării orei de începere a concertului, probabil insuficient anunţată prin mass-media.